Dreptul la informare: Informatorii, santinele fragile ale democraţiei

19 iunie 2017
VoxEurop

Manifestaţia de susţinere a lui Antoine Deltour şi Raphaël Halet la deschiderea procesului lor, 12 decembrie 2012.
Manifestaţia de susţinere a lui Antoine Deltour şi Raphaël Halet la deschiderea procesului lor, 12 decembrie 2012.

Îşi pun în pericol viaţa privată şi profesională pentru a denunţa abuzuri şi nereguli despre care află în desfăşurarea activităţilor, şi totuşi avertizorii de integritate nu se bucură de protecţia la care ar fi îndreptăţiţi. Dar ceva se mişcă în Europa.

Pe 15 martie, Curtea de Apel din Luxemburg i-a condamnat pe Antoine Deltour şi pe Raphaël Halet la şase luni de închisoare cu suspendare şi la plata unei amenzi de 1.500 de euro, respectiv la nouă luni de închisoare cu suspendare şi la plata unei amenzi de 1.000 de euro pentru încălcarea legislaţiei Marelui ducat privind secretul afacerilor. Cei doi au sustras companiei de audit PricewaterhouseCoopers mii de documente fiscale confidenţiale încheiate de această firmă cu autorităţile fiscale luxemburgheze în numele unor mari grupuri multinaţionale. Deltour şi Halet i-au transmis documentele reporterului Edouard Perrin, care le-a publicat apoi în cadrul anchetei jurnalistice realizate de Consorţiul Internaţional al Ziariştilor de Investigaţie (International Consortium of Investigative Journalists) numită LuxLeaks. În schimb, Perrin a fost achitat, atât în primă instanţă, cât şi în apel.

La fel ca în cazurile mai celebrilor Edward Snowden şi Chelsea Manning, situaţia lor a atras atenţia publicului şi a instituţiilor europene asupra profilului şi disciplinei whistleblower-ului sau informatorului – persoana care denunţă public sau semnalează autorităţilor activităţi ilegale sau nereguli comise în cadrul organţizaţiei din care face parte. “Este vorba de profesionişti care cel mai adesea ocupă funcţii de rang înalt în firme sau administraţii şi care, din raţiuni morale, decid să semnaleze presei informaţii de interes public”, explică Ricardo Gutiérrez, secretarul general al Federaţiei europene a jurnaliştilor. “În opinia noastră, au un rol fundamental pentru democraţie şi transparenţă”, adaugă Gutierrez. “Aceşti oameni au de suferit pentru ceea ce au făcut. Nu cunosc niciunul care să fi avut după-aceea condiţii economice mai bune decât atunci când a început să facă denunţurile. Sunt supuşi unor presiuni enorme, inclusiv din punct de vedere economic. Îşi asumă un risc în interesul colectivităţii, suferă consecinţele şi nu sunt protejaţi. Acest lucru nu este bun”, precizează el.

Cazul LuxLeaks a evidenţiat şi “lipsa protecţiei juridice a informatorilor atât la nivel naţional, cât şi în Uniunea Europeană”, aşa cum au denunţat 108 eurodeputaţi într-o scrisoare deschisă în care exprimau “susţinerea” şi “solidaritatea” lor pentru Deltour şi Halet. Acest lucru s-ar justifica, potrivit instituţiilor europene, prin lipsa bazelor juridice în tratatele comunitare.

În realitate, Carta europeană a drepturilor fundamentale, pe care statele membre şi Uniunea Europeană trebuie să o respecte, stabileşte, la Articolul 11, că “orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare” şi că acest drept “include libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără a exista ingerinţe din partea autorităţilor publice şi fără limite de frontiere”. Garantând dreptul la informare, Carta protejează şi sursa informaţiilor – în cazul de faţă, informatorii – şi pe cei care verifică informaţiile şi de difuzează – jurnaliştii. “Este cuplul perfect”, continuă Ricardo Gutiérrez, “întrucât jurnalistul joacă rolul intermediarului, verifică informaţiile transmise de whistleblower şi se asigură că motivele lui sunt valide din punct de vedere etic şi că nu acţionează din interes personal”.

“Presupusa absenţă a bazelor juridice este degetul în spatele căruia se ascund de obicei instituţiile europene atunci când nu există voinţa politică pentru abordarea unei probleme”, afirmă, la rândul său, Pamela Bartlett Quintanilla, care urmăreşte subiectul în numele Grupului verzilor din Parlamentul European, care, alături de liberali, sunt printre cei mai activi în apărarea libertăţilor publice. “În realitate, bazele juridice există şi se întemeiază pe necesitatea apărării pieţei interne de distorsiuni şi protejării condiţiilor de lucru ale informatorilor de eventuale acţiuni de retorsiune din partea angajatorilor”, adaugă Quintanilla.

Asupra primului aspect a lucrat Comisia de Buget a Parlamentului European, care a prezentat propriul său raport (raportor Denis De Jong, Stânga Unită Europeană / Stânga Verde Nordică – GUE/NGL) “privind rolul informatorilor în protejarea intereselor financiare ale UE”. Un raport în care, printre altele, Comisia “afirmă că informatorii joacă un rol esenţial în ajutarea statelor membre, a instituţiilor şi organismelor Uniunii Europene să evite şi să contracareze orice încălcare a principiului integrităţii şi abuzurile de putere”, şi “cere Comisiei Europene să prezinte imediat o propunere legislativă care să instituie un program european eficient şi complet pentru protecţia informatorilor”.

În schimb, Comisia pentru Afaceri Juridice a PE lucrează la un raport mai amplu privind protejarea informatorilor în Uniunea Europeană, raportor fiind Virginie Rozière (Grupul socialiştilor şi democraţilor, S&D) şi care ar trebui să fie aprobat în Comisie pe 28 septembrie. Comisia pentru Afaceri Legale a elaborat deja proiectul opiniei oficiale, la fel şi Comisia de Mediu.

Protecţia informatorilor este analizată şi în recenta directivă europeană privind secretele comerciale, chiar dacă trebuie aliniată la legislaţii mai restrictive ale statelor membre, aşa cum au denunţat numeroase organizaţii ale jurnaliştilor. Astfel, sunt prezentate două excepţii la secretul comercial: “exercitarea libertăţii de expresie şi de informare” prevăzută în Carta drepturilor fundamentale, şi acţiunea de “a dezvălui o eroare, un comportament inadecvat ori o activitate ilegală”, cu condiţia ca cel care comite infracţiunea “să fi acţionat în scopul protejării interesului public”. “În cursul negocierilor pentru elaborarea directivei, am cerut introducerea în text a protecţiei persoanelor care dezvăluie informaţii de interes public, dar Comisia a refuzat”, adaugă Gutierrez; “din această cauză, am creat, alături de 48 de organizaţii sindicale şi din cadrul societăţii civile, o platformă pentru a cere Comisiei să adopte o directivă specifică privind protecţia whistleblower-ilor”.

“O directivă – care ar fixa standarde minime de protecţie la care statele membre ar trebui să se conformeze, având libertatea de a stabili obiective cât mai înalte – ar fi o măsură mai aplicată decât un regulament, care este mai complex şi mai dificil de aprobat”, susţine Pamela Bartlett Quintanilla. În acest sens, Grupul verzilor din Parlamentul European a prezentat în mai 2016 o propunere de directivă care ar urma să servească drept bază de discuţii cu alte grupuri politice şi cu instituţiile europene. Propunerea a fost primită favorabil de preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, de vicepreşedintele Frans Timmermans şi de comisarul UE pentru Justiţie, Věra Jourová. De altfel, aceasta din urmă a lansat la începutul lunii martie o consultare publică privind protecţia informatorilor, încheiată pe 29 mai, pentru a primi reacţii ale părţilor interesate privind tipul de protecţie care există în statele membre, privind punctele slabe şi îmbunătăţirile care ar putea fi aplicate la nivel national şi european. De altfel, Comisia Europeană a asumat angajamentul de a elabora un text – fără a specifica de ce natură – până la sfârşitul anului.

Între timp, Parlamentul European a aprobat cu o majoritate largă, în februarie, o rezoluţie prin care cere Comisiei Europene să propună “imediat” un “program eficient şi amplu de protecţie a whistleblower-ilor” şi să creeze “un organism independent asociat Uniunii Europene, cu reprezentanţe în statele membre, pentru a ajuta whistleblower-ii din interiorul şi din afara instituţiilor să dezvăluie potenţiale nereguli” în utilizarea fondurilor europene.

Adoptarea unei astfel de directive pare a fi din ce în ce mai urgentă, observă Gutierrez, în contextul în care “multe ţări membre – Marea Britanie, Franţa, Polonia sau Germania – au adoptat recent măsuri, în special în materie de supraveghere a comunicaţiilor, care limitează protejarea surselor jurnaliştilor, adică exact informatorii, sau care au ca efect descurajarea potenţialilor informatori să se adreseze ziariştilor. Iar problema este că cetăţenii nu par să se mai preocupe atât de mult de aceste subiecte, fiind aparent resemnaţi să asiste la limitarea propriilor libertăţi, începând cu dreptul la informare. Problema este că, odată ce se renunţă la un drept, este extrem de dificil să fie reintrodus”.

Acest material publicistic a fost produs în cadrul proiectului Parlamentul Drepturilor, cofinanţat de Uniunea Europeană. VoxEurop îşi asumă responsabilitatea pentru conţinut, fără a reflecta în niciun fel poziţia Uniunii Europene.

Factual or translation error? Tell us.