Refugiaţi sirieni în Turcia: Copilărie pierdută pentru că ei muncesc

Refugiaţi sirieni în tabăra improvizată din Suruç, în sud-estul Turciei
Refugiaţi sirieni în tabăra improvizată din Suruç, în sud-estul Turciei
26 ianuarie 2017 – Osservatorio Balcani e Caucaso Transeuropa (Rovereto)

Conform estimărilor, zece la sută dintre minorii sirieni aflaţi în Turcia muncesc pentru întreţinerea familiei. O situaţie care riscă să distrugă o întreagă generaţie.

Un articol vestimentar, o etichetă: "Fabricat în Turcia". Croit de Mohammed – în vârstă de unsprezece ani – sau de Rana – în vârstă de 15 ani. Două nume care se pierd printre ale celor un milion şi jumătate de copii sirieni ajunşi în Turcia după ce au fugit din cauza războiului.

În momentul de faţă, Turcia este ţara în care sunt cei mai mulţi refugiaţi din lume. În ultimii şase ani, în Turcia au ajuns peste 2,7 milioane de sirieni care şi-au părăsit ţara din cauza războiului. Conform datelor Unicef, 54% dintre refugiaţii sirieni sunt minori. Cei care au vârste de mers la şcoală sunt peste 850.000, dar 500.000 nu au acces la educaţie.

Un studiu efectuat de Asociaţia Gündem Çocuk relevă că, în ultimii cinci ani, în Turcia s-au născut peste 200.000 de copii sirieni. Cifre care indică urgenţa unor forme adecvate de protecţie, începând de la condiţiile de trai din familii. Deoarece lipsa unui mecanism valid de integrare a adulţilor pe piaţa muncii şi în societate se repercutează asupra copiilor, care, în afară de a munci, ajung şi să cerşească sau, dacă sunt fete, să fie date pentru căsătorie la vârste fragede. Există riscul pierderii unei întregi generaţii.

În pofida unor probleme practice, regimul de protecţie temporară aplicat de Guvernul turc refugiaţilor sirieni – care nu se pot bucura de statutul de refugiat din cauza unor restricţii pe criterii geografice aplicate de Turcia la semnarea Convenţiei de la Geneva – le oferă servicii medicale gratuite şi acces la educaţie, prin înscrierea copiilor în şcolile de stat sau în unul dintre cele 400 de centre educaţionale provizorii. Începând din ianuarie 2016, Ankara a iniţiat şi distribuirea permiselor de muncă, dar dificultăţile birocratice fac procedura lentă şi, deocamdată, ineficientă. Până la sfârşitul anului 2016, primiseră permise de muncă doar puţin peste 10.200 de sirieni.

În plus, trebuie făcută o distincţie între sirienii care locuiesc în taberele construite de Guvernul turc şi cei care trebuie să îşi procure singuri mijloacele de întreţinere şi cazarea. Cele 25 de tabere – unele dotate cu servicii precum şcoli, spitale, spaţii recreative şi unde refugiaţii primesc inclusiv o contribuţie mică în bani (85 de lire turceşti, circa 20 de euro) – nu reuşesc să găzduiască decât 272.000 de refugiaţi. Astfel că restul de 90% trăiesc în principal în Kilis, Gaziantep, Urfa şi Hatay – oraş situat în apropierea frontierei cu Siria – şi la periferiile marilor oraşe.

Minorii muncesc

Şi chiar în aceste oraşe şi în Istanbul, sunt numeroşi copii sirieni angajaţi pentru activităţile firmelor de îmbrăcăminte, încălţăminte, în baruri, în restaurante şi în sectorul agricol. Chiar dacă nu se cunoaşte numărul exact al angajaţilor minori, conform unei estimări realizate de Unicef, un copil sirian din zece munceşte pentru a întreţine familia şase sau chiar şapte zile pe săptămână, peste opt ore pe zi. Este vorba de munci grele – diverse studii efectuate pe teren relevă că minorii acuză dureri fizice, dincolo de abuzurile psihologice – de multe ori periculoase şi daunătoare sănătăţii, din cauza produselor chimice utilizate fără nicio protecţie.

În Turcia, unde economia informală este foarte extinsă, depăşind 32 la sută, găsirea unui loc de muncă este mult mai uşoară pentru copii decât pentru adulţi. După cum expică Aziz Çelik, de la Centrul de cercetări al Sindicatului turc DİSK, “cele mai multe firme folosesc copii sub vârsta de 18 ani ca mână de lucru cu cost redus”. Nici măcar posibilitatea obţinerii permiselor de muncă de către sirienii adulţi nu va putea schimba de una singură această situaţie. Pentru că nici angajatorii, nici sirienii nu sunt stimulaţi să demareze practici formale de angajare, deoarece pentru primii acest lucru ar însemna să le plătească angajaţilor salariul minim legal de aproximativ 400 de euro. Pentru sirienii necalificaţi care lucrează la negru (între 300.000 şi 500.000 de persoane) şi acceptă să fie plătiţi sub medie, ar însemna pierderea avantajului actual pe care îl au comparativ cu turcii. Toţi aceşti factori conduc la condiţii de lucru extrem de grele şi la angajarea copiilor ca soluţie facilă pentru ambele părţi.

Industria textilă

Printre activităţile în care se înregistrează cel mai mare număr de copii sirieni se numără industria textilă. Un sector cu o valoare de 40 de miliarde de dolari, reprezentând a doua industrie ca mărime din ţară. De altfel, Turcia este al treilea exportator de produse textile în spaţiul Uniunii Europene. Recentele dezvăluiri despre modul în care mâna de lucru a copiilor sirieni este utilizată, nu doar în unităţi ilegale, ci şi în cele în care sunt fabricate produse vestimentare ale celebrelor mărci internaţionale, evidenţiază mai bine dimensiunea fenomenului, atrăgând atenţia asupra faptului că munca epuizantă şi plătită sub standarde la care sunt supuşi sute de minori a intrat deja în sistemul de producţie utilizat de mărcile europene, după cum se arată în studiul Centrului londonez pentru Afaceri şi Drepturile Omului (Businesses and Human Rights Center, BHRC).

Exploatarea minorilor prin muncă a reprezentat mereu o problemă gravă în Turcia, unde, potrivit estimărilor oficiale, lucrează peste 890.000 de copii. Dar venirea minorilor sirieni aflaţi într-o situaţie dramatică nu a făcut decât să amplifice acest fenomen care – după cum relevă un raport elaborat de Asociaţia Support to Life în colaborare cu Unicef – riscă acum să se acutizeze dacă va fi abordat cu urgenţă maximă.

Acest material publicistic a fost produs în cadrul proiectului Parlamentul Drepturilor, cofinanţat de Uniunea Europeană. Osservatorio Balcani e Caucaso Transeuropa îşi asumă responsabilitatea pentru conţinut, fără a reflecta în niciun fel poziţia Uniunii Europene. LogoEPRO

Factual or translation error? Tell us.