Violenţe asupra femeilor: UE vrea să adere la Convenţia de la Istanbul

Jumătate dintre ţările membre UE încă nu au ratificat Convenţia contra violenţelor asupra femeilor. Parlamentul UE şi Comisia Europeană sunt hotărâte să asigure aderarea întregii Uniuni Europene la această Convenţie: ar fi premisa unei politici europene autentice contra violenţelor.

Au trecut exact şase ani de la semnarea Convenţiei de la Istanbul contra violenţelor asupra femeilor şi totuşi jumătate dintre statele membre ale Uniunii Europene nu au ratificat încă Tratatul. Însă în următoarele luni situaţia s-ar putea schimba, datorită unei noi serii de ratificări şi mai ales datorită posibilei aderări a întregii Uniuni Europene la Convenţie. Aderarea a fost propusă de Comisia Europeană şi este susţinută puternic de Parlamentul European, care în ultimele săptămâni a reluat discuţiile pe această temă, în aşteptarea finalizării negocierilor la nivelul Consiliului UE.

Eventuala aderare a Uniunii Europene la Convenţia de la Istanbul ar urma să reprezinte o dublare, nu o substituire, pentru aderările individuale ale statelor membre. În primul rând ar acoperi sfera de competenţă a instituţiilor europene specializate, spre exemplu, în apărarea drepturilor victimelor, ale imigranţilor şi axate pe cooperarea în domeniul penal. De altfel, aderarea UE ar contribui la îmbunătăţirea eficienţei şi coerenţei politicilor naţionale pentru combaterea violenţelor de gen şi violenţelor familiale, care în prezent încă diferă foarte mult între ele. Potrivit Parlamentului European, aderarea UE la Convenţia de la Istanbul ar urma să favorizeze elaborarea unei strategii europene exhaustive împotriva formelor de inegalitate şi violenţelor de gen.

Ce este Convenţia de la Istanbul

Convenţia pentru prevenirea şi combaterea violenţelor asupra femeilor şi violenţelor familiale este un tratat elaborat de Consiliul Europei, semnat la Istanbul în anul 2011 şi intrat în vigoare în 2014. Consiliul Europei este o organizaţie independentă de Uniunea Europeană, care se ocupă în mod special de apărarea drepturilor omului, a democraţiei şi statului de drept – este organizaţia în cadrul căreia funcţionează, printre altele, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea judiciară care asigură respectarea acesteia. Din Consiliul Europei nu fac parte doar ţările membre UE, ci şi numeroase alte state din Balcani, din Europa de Est şi din Caucaz: Convenţia contra violenţelor asupra femeilor a fost semnată de 44 de state.

Convenţia de la Istanbul este primul tratat internaţional care vizează în mod specific combaterea violenţelor asupra femeilor şi prevede obligaţii juridice precise pentru ţările care aderă la acest Tratat. Insistând în primul rând pe necesitatea cercetării în mod eficient a violenţelor din punct de vedere penal, Convenţia adoptă şi o perspectivă amplă asupra violenţelor, asupra cauzelor acestora şi modalităţilor de contracarare, invitând autorităţile şi societatea civilă să recurgă la o sferă largă de instrumente, inclusiv de tip economic, social şi cultural.

Ritmul lent de ratificare

Ratificarea acordurilor internaţionale este în mod frecvent un proces mai degrabă lent: unele guverne semnează acorduri în domeniul drepturilor omului pentru a răspunde la presiunile partenerilor internaţionali şi pentru a lansa semnale adresate opiniei publice, dar apoi tergiversează momentul ratificării, care face obligatorii angajamentele asumate. Până în prezent, Convenţia de la Istanbul a fost ratificată de 14 din cele 28 de state membre UE. În medie, procesul de ratificare a fost mai rapid în statele membre occidentale comparativ cu cele estice – însă cu unele excepţii notabile: Polonia şi România au ratificat Convenţia înaintea Germaniei şi Marii Britanii.

Statele care au ratificat Convenţia de la Istanbul (în albastru) şi cele care au semnat-o dar încă nu au ratificat-o (în roşu)

Convenţia are o importanţă juridică imediată şi, în acest context, înaintea ratificării, unele ţări au fost nevoite să adapteze codurile penale şi alte norme juridice contra violenţelor pentru a le face compatibile cu definiţiile şi angajamentele asumate. Unele întârzieri se datorează cauzelor politice, nu tehnice – cum ar fi spre exemplu polemicile asociate conceptului de “gen” şi dezbaterilor pe tema stereotipurilor de gen, alimentate în principal de cercurile conservatoare catolice.

Pe de altă parte, în ultimele luni s-a observat o reticenţă de intervenire în mod decisiv pentru combaterea violenţelor asupra femeilor – o reticenţă alimentată de hotărâri în sensul depenalizării anumitor violenţe de tip familial în Rusia şi de punerea în discuţie a unor drepturi ale femeilor în Turcia, Polonia şi în alte ţări. Prin apelurile adresate statelor membre de ratificare a Convenţiei de la Istanbul, Parlamentul European le îndeamnă şi să adere integral la acest acord, fără a exprima rezerve asupra prevederilor mai puţin dezirabile.

Violenţele asupra femeilor în spaţiul UE

Comisia Europeană a decis să dedice anul 2017 eforturilor de combatere a violenţelor asupra femeilor, lansând o campanie pe această temă şi oferind finanţări specifice. Însă campania este o formă de susţinere suplimentară a iniţiativelor statelor individuale, dată fiind diversitatea situaţiilor naţionale. Unul dintre obstacolele în calea unei abordări cu adevărat europene în această chestiune este chiar lipsa de omogenitate în modurile de a defini şi a identifica violenţele asupra femeilor – un obstacol pe care Convenţia de la Istanbul ar trebui să îl elimine.

În anul 2014, Agenţia Uniunii Europene pentru Drepturile Fundamentale a publicat un studiu care, alături de Eurobarometrul special din 2016, oferă baza practică pe care se fondează iniţiativele europene contra violenţelor. Conform acestor studii, “în Europa, o femeie din trei a suferit acte de violenţă fizică sau sexuală cel puţin o dată la vârstă adultă, […] o femeie din cinci (18%) a fost victima actelor de hărţuire, o femeie din 20 a fost agresată şi una din zece a suferit violenţe cu caracter sexual care au implicat lipsa acordului sau utilizarea forţei”. Există şi estimări ale costurilor economice provocate de violenţele asupra femeilor, fiind vorba de 230 de miliarde de euro anual.

UE şi alte convenţii privind drepturile

Uniunea Europeană a discutat zeci de ani despre oportunităţi de aderare în mod direct la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată individual de toate statele membre. Chiar dacă Tratatul de la Lisabona prevede aderarea la Convenţia europeană, negocierile s-au oprit în anul 2014, după un aviz negativ emis de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Însăşi competenţa instituţiilor europene în materie de drepturi fundamentale la nivelul UE a fost contestată în mod repetat, începând cu Marea Britanie, iar, recent, de către Ungaria şi Polonia.

Protejarea drepturilor fundamentale şi combaterea formelor de discriminare rămân, prin urmare, acţiuni rezervate în principal statelor individuale ori cel mult solicitate Consiliului Europei: aderarea întregii Uniuni Europene la Convenţia de la Istanbul ar însemna un progres important pentru activităţile instituţiilor europene în acest domeniu. Un prim pas în această direcţie s-a produs în anul 2010, când Uniunea Europeană a ratificat Convenţia ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi. Deja, în acel caz, aderarea Uniunii Europene a dublat-o pe cea a statelor membre individuale, garantând respectarea Convenţiei la nivelul politicilor europene, nu doar în cazul celor naţionale.

Acest material publicistic a fost produs în cadrul proiectului Parlamentul Drepturilor, cofinanţat de Uniunea Europeană. Osservatorio Balcani e Caucaso Transeuropa îşi asumă responsabilitatea pentru conţinut, fără a reflecta în niciun fel poziţia Uniunii Europene.

Factual or translation error? Tell us.