Vizele umanitare: O luptă încă deschisă

27 martie 2017
VoxEurop

Recenta sentinţă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene marchează un punct în defavoarea celor care solicită căi de acces legale şi sigure pentru refugiaţii care vor să ajungă în Uniunea Europeană. Dar reformarea reglementărilor în domeniul vizelor oferă o altă oportunitate pentru obţinerea de modificări, iar Parlamentul European este decis să nu piardă această ocazie.

“Era o poziţie prea radicală”. Steve Peers, profesor de Drept european şi umanitar la Universitatea din Essex, nu a crezut deloc că opinia avocatului general, Paolo Mengozzi, ar putea fi urmată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza “XX împotriva statului belgian”. După ce a reprezentat un subiect de dispute luni întregi pentru opinia publică din Belgia, problema vizelor umanitare a depăşit frontierele naţionale pe 7 februarie 2016, când Mengozzi s-a poziţionat de partea unei familii siriene (tată, mamă şi trei copii) căreia statul belgian i-a refuzat dreptul de a ajunge în mod legal şi sigur în Belgia pentru a cere azil.

Potrivit avocatului general, pe baza Articolului 25 al Codului comunitar privind vizele, în anumite circumstanţe, un stat european are obligaţia de a oferi, din raţiuni umanitare, o viză cu validitate limitată teritorial (care permite ajungerea într-un singur stat al Uniunii Europene). Nu este o simplă variantă facultativă: eliberarea vizei devine obligatorie dacă, prin refuzul acesteia, statul membru expune persoana riscului unor tratamente inumane sau degradante, întrucât, prin oferirea sau refuzul vizelor, autorităţile trebuie să aplice prevederile Cartei europene a drepturilor fundamentale.

Pe 7 martie, Curtea de Justiţie a UE nu doar că nu a ţinut cont de raţionamentul lui Mengozzi, dar nici măcar nu a vrut să deschidă discuţia. În loc de a “adopta o poziţie de compromis”, observă Steve Peers, “spre exemplu insistând pe lăsarea deciziilor în latitudinea statelor membre”, Curtea a declinat competenţa, argumentând, cum a procedat şi Belgia, că situaţia familiei siriene nu intră în sfera de aplicare a Codului vizelor. De fapt, Codul reglementează modalităţile de eliberare a vizelor pentru perioade scurte. Familia siriană, se arată în sentinţă, voia să vină în Belgia pentru a cere azil, deci intenţiona să rămână pe teritoriul european mai mult de nouăzeci de zile. Nu avea nevoie de o viză Schengen, ci de una de lungă durată, iar acel tip de viză este oferit pe baza reglementărilor dreptului naţional, nu comunitar. Sfârşitul argumentaţiei.

Sau al unei versiuni a acesteia. Deoarece poziţia Curţii de Justiţie a UE contrazice nu doar raţionamentul lui Mengozzi, conform căruia “intenţia” familiei (“solicitarea statutului de refugiat după intrarea pe teritoriul belgian”) nu era incompatibilă cu cererea unei vize de scurtă durată (şi pentru că “dreptul de a rămâne pe acel teritoriu mai mult de nouăzeci de zile ar fi derivat din statutul de solicitanţi de azil”). Sentinţa intră în contradicţie şi cu practica aplicată în consulatele diverselor state membre, care eliberează vize din raţiuni umanitare chiar în baza Articolului 25 al Codului vizelor. În Italia, se cunoaşte cazul deschiderii unor coridoare umanitare ca rezultat al unui acord între Guvern şi Federaţia Bisericilor Evanghelice, Comunitatea Sant’Egidio şi Consiliul Bisericii valdeze, dar iniţiative similare au fost luate şi de Malta, de Portugalia şi, cu modalităţi puţin diferite, de Franţa şi de Olanda.

Ca şi alţi jurişti, Steve Peers este convins că excepţia prevăzută la Articolul 25 al Codului vizelor se referă şi la durata călătoriilor. “Ideea centrală a vizelor cu valabilitate limitată teritorial este că pot fi eliberate în lipsa condiţiilor necesare pentru obţinerea unei vize normale. Este logic ca printre aceste condiţii să se numere şi durata de şedere”, explică el. De altfel, Peers evidenţiază slăbiciunea, pe plan juridic, a argumentului legăturii stabilite de Curtea de Justiţie a UE între cazul examinat şi dreptul european în materie de azil, legătură care sporeşte suspiciunile unei sentinţe influenţate de situaţia politică actuală.

Potrivit Curţii de Justiţie a UE, dacă s-ar fi dat dreptate familiei siriene, acest lucru ar fi însemnat că alte persoane ar fi putut alege ţara în care să ceară azil, iar acest lucru “ar fi afectat structura generală a sistemului instituit prin Regulamentul” Dublin. Dar Regulamentul Dublin stabileşte criterii pentru identificarea statului membru responsabil de o solicitare de azil, iar nimic nu împiedică utilizarea unuia dintre aceste criterii pentru eliberarea unei vize din raţiuni umanitare. În acelaşi timp, nu este valabilă obiecţia instanţei conform căreia autorizarea eliberării unor vize umanitare în baza Codului vizelor ar echivala cu permisiunea prezentării de cereri de azil la “reprezentanţe ale statelor membre situate pe teritoriul unui stat terţ”. Este vorba de două proceduri diferite şi aşa rămân.

Dacă acelaşi text de lege a permis interpretări diametral opuse, acest lucru se întâmplă şi pentru că dispoziţiile referitoare la vizele umanitare ar putea fi mai explicite. Despre acest lucru ştie unele lucruri eurodeputatul spaniol Juan Fernando López Aguilar, membru al Alianţei Progresiste a Socialiştilor şi Democraţilor şi raportor pentru reformarea Codului vizelor.

Iniţiată în anul 2014, reforma s-a blocat după prezentarea, în aprilie 2016, a raportului elaborat de López Aguilar, care a adăugat paragrafe întregi şi articole – absente din propunerea Comisiei Europene – cu scopul clarificării modului şi situaţiilor în care pot fi oferite vize umanitare. “Eliberarea unei vize pentru o persoană care solicită protecţie reprezintă o modalitate de a permite unei astfel de persoane să ajungă în siguranţă pe teritoriul statelor membre”, se poate citi, spre exemplu, în amendamentul 8. “În momentul examinării competenţei consulare teritoriale, a admisibilităţii solicitării de viză sau posibilităţii eliberării unei vize cu validitate teritorială limitată, consulatele ar trebui să acorde o atenţie specială persoanelor care solicită protecţie. Pentru aceste persoane, statele membre trebuie să recurgă la excepţiile prevăzute pentru raţiuni umanitare sau în virtutea obligaţiilor internaţionale prevăzute de prezentul regulament”.

Pasajele de acest fel nu au fost pe placul Comisiei Europene, care în propunerea de reformă limitase posibilităţile de eliberare a vizelor umanitare; de asemenea, au apărut reacţii instinctive din partea Consiliului UE, care nu voia să se discute despre vreo asociere între vize şi protecţia internaţională.

Într-un document din noiembrie 2016, Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, deţinută în acea perioadă de Slovacia, invita Parlamentul European “să nu includă vizele umanitare în Codul vizelor”, susţinând că “modalităţile juridice de acces în spaţiul UE pentru persoanele care au nevoie de protecţie internaţională” puteau fi explorate în alte cadre, spre exemplu în “propunerea de relocare” a refugiaţilor. În cazul în care Parlamentul European nu ar fi acceptat această condiţie, scria Preşedinţia Consiliului UE, proiectul de reformare a Codului vizelor ar fi trebuit să fie “suspendat”.

“Consiliul UE refuză negocierile cu Parlamentul. Statele membre nu acceptă faptul că, potrivit Tratatului de la Lisabona, nu pot exista legi europene fără Parlamentul UE”, denunţă López Aguilar. “Chiar mai rău: statelor membre nu le pasă dacă aceste legi sunt elaborate ori nu. În trecut, ajungerea la rezultate prin deţinerea Preşedinţiei semestriale a Consiliului UE era o chestiune de prestigiu naţional. În schimb, acum, statelor care deţin prin rotaţie Preşedinţia UE nu le pasă dacă procesul legislativ la nivel european este blocat din cauza lipsei de voinţă politică a Consiliului. Cum nu le pasă, de altfel, nici de însăşi existenţa Uniunii Europene. Şi, întrucât Comisia Europeană nu este suficient de puternică pentru a înfrunta Consiliul UE, statele membre continuă să blocheze toate propunerile care aduc prejudicii propriilor egoisme naţionale. Pentru Uniunea Europeană, această situaţie este un dezastru”.

Ce impact va avea sentinţa Curţii de Justiţie a UE asupra reformei Codului vizelor? “Unele state simt că li s-au consolidat poziţiile în urma refuzului Curţii de apărare a principiului vizelor umanitare”, recunoaşte López Aguilar. “Acum, împreună cu raportorii aflaţi în spatele reformei Codului vizelor, trebuie să facem un bilanţ al situaţiei şi să definim o nouă tactică de negociere”, adaugă el.

Acest material publicistic a fost produs în cadrul proiectului Parlamentul Drepturilor, cofinanţat de Uniunea Europeană. Osservatorio Balcani e Caucaso Transeuropa îşi asumă responsabilitatea pentru conţinut, fără a reflecta în niciun fel poziţia Uniunii Europene. LogoEPRO

Translated by Mihai Drăghici

Factual or translation error? Tell us.