Feed

Blog VoxEurop

  • Criza stângii europene: Social-democraţia, victimă a epocii sale

    VoxEurop
    18 octombrie 2016

    Partidele social-democrate pierd viteză. La originea acestei tendinţe se află consecinţele crizei democratice şi emergenţa noilor actori politici.

    Este un moment dificil pentru centru-stânga în Europa. În Marea Britanie, pradă unei crize de leadership, Partidul laburist gestionează greu consecinţele votului pentru Brexit. Jeremy Corbyn, şeful său, a fost reales la recentul congres al partidului. Acesta din urmă a fost marcat de războiul intern care a izbucnit după victoria adepţilor “Leave”, adversarii lui Corbyn reproşându-i că a fost inexistent când au apărut partidele populiste precum UKIP, care a obţinut numeroase voci din sânul clasei muncitoreşti speriate.

    În Spania, criza de guvernare traversată de ţară de nouă luni, cu perspectiva unei a treia alegeri legislative dacă nu se ajunge la un acord între partide, este însoţită de o criză, ba chiar de un război deschis în sânul Partidului Socialist (PSOE), între fostul şef Pedro Sánchez şi adversarii săi. Acesta din urmă s-a opus mereu ca partidul său să se abţină, facilitând formarea unui guvern minoritar condus de premierul ce îşi încheie mandatul, conservatorul Mariano Rajoy, şi susţinea formarea unei coaliţii alternative cu Podemos şi alte partide. O parte din PSOE considera că prioritatea era formarea guvernului. Până la urmă ea s-a impus, constrângându-l pe Sanchez să-şi dea demisia.

    În Franţa, François Hollande asistă neputincios la eroziunea continuă a popularităţii sale în rândul electorilor, în timp ce colaboratorii săi părăsesc unul după altul o navă fără orizont. Ultimul a făcut-o Emmanuel Macron, ministrul său de Finanţe. În acelaşi timp, fostul preşedinte Nicolas Sarkozy repare în forţă şi promite alegătorilor securitate şi identitate, în faţa fragilităţii percepute în Franţa după atentatele teroriste din ultimele luni şi criza migranţilor.

    Nici în alte părţi stânga nu o duce mai bine: în Italia, premierul Matteo Renzi riscă să îşi vadă steaua apunând dacă nu câştigă referendumul constituţional din 4 decembrie.

    Social-democraţia europeană este decapitată. Motivele, care se adaugă dificultăţilor interne, decurg dintr-o tendinţă care s-a manifestat în ultimii ani şi care se leagă de criza politică a partidelor care au ocupat centrul politic în Europa după cel de-al Doilea Război Mondial.

    Criza economică este de vină, apoi criza euro, a UE şi a ideii europene. Emergenţa partidelor alternative, de stânga şi de dreapta, xenofobe, şi oricum opuse radical “establishmentului”, a dat o lovitură grea social-democraţilor, care rămân ancoraţi în dihotomia centru-stânga/centru-dreapta caracteristică Europei de la sfârşitul războiului.

    Uniunea Europeană şi deceniile de pace pe care le-a asigurat Europei sunt fructul unui acord tacit între forţele conservatoare şi social-democraţi. Observăm deci cu ironie că social-democraţia “a murit, victimă a propriului succes”, o dată ce “pactul pentru bunăstare” a fost acceptat de cele mai multe ţări din Europa Occidentală.

    Cu noutatea, pentru partidele social-democrate, de a se vedea obligate în prezent să se bată pentru a cuceri alegătorii tradiţionali din clasa de mijloc şi muncitorească, atraşi de mişcările emergente la dreapta şi la stânga. Referitor la acest subiect, eseistul Paul Mason scrie în The Guardian

    social-democraţia pare privată de resurse intelectuale pentru a se înnoi. Şi aici este produsul unei incoerenţe şi mai profunde: […] istoricul americano-maghiar Karl Polanyi considera că “o dublă mişcare” compune capitalismul: presiunea spre piaţă şi o forţă contrară care i se opune. A le reglementa este în interesul societăţii. Frumuseţea ideii lui Polany a fost că a permis formaţiunilor de centru-stânga în anii 1980 să găsească o justificare pentru existența lor care să supraviețuiescă dispariției clasei muncitoare. În loc de "a proteja clasa muncitoare", obiectivul social-democraţiei a devenit să "reglementeze capitalismul în propriul său interes". Rădăcina tuturor problemelor social-democraţiei începând cu anul 2008, este că modul în care acest lucru poate fi realizat, nu este clar. [...] Acum, că impulsul primar al neo-liberalismului este rupt, social-democraţia ar trebui să se concentreze pe inventarea a ceva diferit. Dar ea nu are resursele necesare pentru asta... Majoritatea elitelor socialiste și a birocrațiilor europene sunt obişnuite să gestioneze un capitalism care nu funcţionează și par incapabile să-și imagineze un viitor diferit.

    Urgența acum pentru partidele tradiționale, este de a recompune harta politică și de a ocupa din nou un rol principal în cadrul acesteia. Pentru partidele conservatoare, este mai simplu, deoarece acestea sunt mult mai în ton cu vremurile. Întoarcerea la identitate şi naţiune şi stabilirea unor politici de continuitate cu trecutul liniştesc mulţi alegători. Pentru partidele social-democrate, peisajul nu este la fel de clar. În faţa partidelor de stânga care apar în forţă, mai ales în Sudul Europei (Podemos, Syriza, ...), trebuie să regândim compromisul cu capitalismul "soft" cu care au coabitat (și la care s-au adaptat) după război, într-un moment când neo-liberalismul și capitalismul financiar nu mai ţin cont de trecut.

    Dar violenţa crizei a lovit în sânul alegătorilor, care nu mai vor acest produs electoral. Atunci, social-democraţii trebuie să aleagă: fie reînnoiesc compromisul istoric fie divizează dreapta. De unde criza permanentă din ultima vreme.

    Desen de Malagón

  • UE-Ucraina: De ce votul din Olanda nu este democratic?

    VoxEurop
    09 aprilie 2016

    Alegătorii olandezi au votat miercuri, 6 aprilie, împotriva acordului de asociere dintre Uniunea Europeană și Ucraina. Unii au proclamat rezultatul votului ca fiind un succes în numele democrației. Însă s-a întâmplat exact contrariul, pentru că mai puțin de 1% dintre europeni au decis în numele întregii Uniuni Europene.

    Votul din Olanda, asupra acordului între Uniunea Europeană și Ucraina, este singurul organizat până în prezent, în privința acestui subiect. Însă, acum, se pare că acest acord este îngropat definitiv, pentru că în Uniunea Europeană este necesar ca toate statele membre în unanimitate să fie de acord pentru ca parteneriatul să fie valid. În consecință, nu merită să aștepți ratificările celorlalte state, întrucât ele nu mai sunt necesare.

    Chiar dacă numai 32% din totalul alegătorilor olandezi și-au folosit dreptul de vot, câțiva analiști consideră că este vorba de o victorie a democrației, a „oamenilor/poporului contra elitelor europene”. Această analiză este un rău necesar. Mai puțin de 1% din cei 500 de milioane de Europeni au decis pentru ceilalți: este într-adevăr o mare majoritate, a unei treimi din totalul votanților dintr-o țară care are doar 17 milioane de locuitori, pentru a fi preciși. Admițând că alegătorii din Olanda ar fi votat Da, nu este niciun motiv de a ne bucura, pentru că am fi vorbit de 1% dintre cetățenii europeni care ar fi decis pentru ceilalți.

    Sistemul de ratificare ridică astfel întrebări. Europenii s-au exprimat deja asupra acestui acord prin votul reprezentanților lor din Parlamentul European și acordul șefilor de stat și de guvern din fiecare țară. Dar, în plus, sunt necesare ratificări naționale care nu au loc în același timp. De exemplu, tratatului de la Lisabona i-au fost necesari doi ani între adoptarea sa și intrarea sa în vigoare pentru a trece de toate ratificările naționale.

    Cel mai simplu ar fi de organizat un referendum pan-european. Pe de o parte, acesta ar permite crearea unui context european și nu un vot în favoarea sau împotriva apartenenței sau împotriva liderilor. Pe de altă parte, rezultatul ar fi mai clar pentru toată lumea.

    Astăzi mai există acordul de asociere? Vor vota din nou olandezii? Acest fapt ar fi foarte negativ: le-am putea forța mâna spunându-le că au votat incorect, sau putem negocia pentru a obține acordul împotriva unor cetățeni ai altor țări (cazul Irlandei în 2008). În așteptare, Putin își freacă mâinile de bucurie în fața nehotărârii europenilor.

    Existența unui referendum paneuropean nu vrea să spună că mai puțini cetățeni vor vota în sensul dorit de liderii naționali, ci că este necesară o campanie, o dezbatere. În Olanda, sărăcăcioasa campanie făcută în favoarea acordului, suntem în plină președinție olandeză a Consiliului de miniștri a Uniunii Europene, a avut ca rezultat un dublu eșec: asupra acordului dar și asupra mobilizării cetățenilor. Pentru un subiect foarte important, 32% dintre participanți este un rezultat care nu ar fi trebuit să aibă loc într-o democrație.

    Suveranitatea cetățenilor este în joc. Crezând că suveranitatea națională a olandezilor este mai importantă decât a celorlalți cetățeni este o mare greșeală: subiectul îi privește pe toți europenii. Nu vorbim de o suveranitate națională în această privință, ci de una europeană în întreg ansamblul ei. Acordul de asociere cu Ucraina nu privește doar Olanda, dar votul olandezilor are consecințe pentru întreaga construcție europeană.

    E așadar un vot democratic dacă olandezii aleg în locul tuturor celorlalți europeni?

  • Charlie Hebdo: Sorin Bocancea: "Singura cenzură acceptabilă într-o societate democratică este cenzura bunului simț"

    VoxEurop
    10 ianuarie 2016

    Doctor în filosofie și în știinţe politice, Sorin Bocancea este decan al Facultății de Ştiinţe Politice și Administrative a Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi. Dar şi autor al unui blog politic pe site-ul ziarului Adevărul. Este coordonatorul volumului "Je suis Charlie. Regândirea libertății în Europa multiculturală" (editura Adenium, 2015)

    Aveți impresia că tragedia de la Paris (Charlie) a schimbat ceva, putem încă să ne exprimăm fără frică, așa cum dorim?

    Cu siguranță, tragedia de la Charlie Hebdo a schimbat ceva, dar nu în sensul de a ne face să ne fie frică, ci în acela de a ne cântări mai bine cuvintele și alte forme de exprimare înainte de a ne formula opiniile. Încrederea în autoritățile publice de la toate nivelurile și în funcționarea societății europene este mai puternică decât frica pe care urmăresc teroriștii să ne-o inducă. Dincolo de gravitatea lor, atentatele din ianuarie2015 și cele ce le-au urmat au readus în discuție valoarea fundamentală a lumii occidentale: libertatea. După o perioadă de pace și echilibru, valorile unei comunități intră într-un peisaj al normalității, cetățenii uitând adesea că pentru a face eficiente acele valori societatea a făcut eforturi uriașe. E acea perioadă pe care Ortega Y Gaseet o numea „epoca domnișorului mulțumit”, în care lucrurile sunt luate de-a gata, mai ales de către generația tânără, și în care nimeni nu pare a mai fi dispus să se sacrifice pentru valori. Astfel de crize precum cele generate de atentate au ca efect și relegitimarea valorilor, cu atât mai mult cu cât atentatele au vizat în mod explicit chiar valoarea fundamentală a lumii occidentale. Dacă mulți dintre europeni au învățat libertate din gesturile cotidiene, acum e momentul să afle, dacă nu au știut, și formula ei clasică: libertatea mea se oprește acolo unde începe libertatea celuilalt. Lucru valabil pentru toți europenii, indiferent de naționalitate, religie, sex sau orientări ideologice.

    Având în vedere și recentele derapaje mediatice, de atunci, de la Paris, dar și mai recente, la București, ar trebui să cenzurăm discursul media? Dar să ne autocenzurăm?

    Singura cenzură acceptabilă într-o societate democratică este cenzura bunului simț. Un lucru greu de cuantificat, dar la care toată lumea face recurs în ultimă instanță. Un prim câștig al teroriștilor ar fi tocmai reapariția cenzurii, act ce ar face ca societatea libertății să devină un episod al istoriei noastre, când noi vrem să fie mai departe chiar lumea noastră. E vorba de autocenzură. Fiecare dintre noi suntem vizitați de momente în care avem impulsul de a arunca semeneilor noștri vorbe grele, jignitoare, dar nu o facem. De ce? Autocenzura pe care o generează asumarea principiului enunțat mai sus: libertatea mea se oprește acolo unde începe libertatea celuilalt. Sunt o multitudine de forme prin care aș putea exprima aceeași idee pe care o exprimă o invectivă sau o agresiune fizică. Care este efectul: invectiva și agresiunea îl îndepărtează și îl radicalizează pe destinatar, iar celelalte forme s-ar putea să mi-l apropie sau măcar să îl păstreze în spațiul în care dialogul încă este posibil. Depinde ce vrem. Și atunci când vrem, să ne asumăm și consecințele voinței noastre. Poate maxima voinței mele să devină lege pentru mine și pentru ceilalți? Deci, înapoi la Kant!

    Aceeași opinie publică, din România, care pe vremea atacurilor de la Charlie, condamna ziariștii care scriau cu ironie despre diverse confesiuni, astăzi, nu de mult, în cazul tragediei de la Colectiv, nu avea nicio jenă în a blama ea Biserica, până la insulte. Cum vă explicați acest lucru?

    Sunt cazuri diferite. Atacurile la adresa Bisericii Ortodoxe Române din zilele catastrofei de la „Colectiv” au cauze diferite și nu trebuie văzute ca o lipsă de coerență a aceleiași opinii publice. Să le luăm pe rând. Lipsa de solidaritate a BOR și declarațiile total neinspirate (ca să folosim o expresie calmă, atenuată) ale înalților prelați, în frunte cu Patriarhul, la adresa victimelor accidentului au stârnit o reacție justificată. Era de așteptat o asemenea reacție în condițiile în care au venit cu aberanta explicație: cei de la „Colectiv” au murit pentru că au mers să asculte muzică rock în loc să vină la biserică. Nu poți ține aproape astăzi o comunitate cu mesaje de secol IV. Poate nu e prea mult dacă aș spune că are nevoie de o aggiornamento tocmai pentru a-și reuși să rămână pe calea adevărului creștin. De altfel, însăși BOR și-a asumat erorile din acele zile și a început prin schimbarea purtătorului de cuvânt. Vom vedea dacă acest prim gest va fi urmat și de altele de profunzime. În al doilea rând, reacția față de BOR vine pe fondul alocării unor fonduri consistente de către Guvern pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului într-o perioadă de criză, în care avem spitale lipsite de dotările minimale. De acolo sloganul „Vrem spitale, nu catedrale!” În fine, în orice moment de maximă tensiune, așa cum l-a reprezentat manifestația antiguvernamentală, în Piață vin și grupuri cu alte teme decât tema centrală, pentru a profita de moment în susținerea propriilor revendicări.

    Faptul că unii vectori de opinie s-au întâlnit cu opiniile BOR în evaluarea cazului Charlie Hebdo nu îi împiedică pe aceiași să critice atitudinea BOR în cazul „Colectiv”. Nu e nicio contradicție aici. Pe mai departe, trebuie ca fiecare să respecte libertatea celuilalt și pe mai departe BOR are problemele menționate.

    Libertatea de expresie este un dar câștigat cu greu. Credeți că în general ziariștii, din România dar și din lume, știu să-l aprecieze și să îl utilizeze cu parcimonie?

    Foarte bine spus: să-l utilizeze cu parcimonie! Ducând la extrem statutul metaforic pe care Edmund Burke i l-a formulat, de „a patra putere în stat”, presa a început să se comporte ca o putere care le controlează pe celelalte trei dar care, în numele libertății de exprimare, tinde să se sustragă oricărui control. În afară de sancțiunea pe care i-o poate da opinia publică atunci când realizează că a fost păcălită sau manipulată (momente rare, de excepție), singurul control rămâne, așa cum spuneam, autocenzura menită să o mențină în limitele bunului simț.

    În România este o situație specifică. De peste cinci ani au apărut anumite structuri pe care eu le-am numit „complexe politico-mediatice”. Sunt trusturi care, pretinzând că fac presă, fac în realitate propagandă pentru forțele politice.

    Este un fenomen grav pentru societatea românească, fapt întreținut și de comportamentul partizan al instituției ce ar trebui să vegheze la corectitudinea demersurilor jurnalistice pe un mare segment, al audio-vizualului (Consiliul Național al Audiovizualului). În evaluările organizației Reporters sans Frontieres, libertatea presei este evaluată doar în funcție de relațiile ei cu autoritățile publice, de piedicile pe care acestea i le pun în obținerea și difuzarea informațiilor, fără a lua în considerare și piedicile ce vin din partea patronatelor din mass media.

    Ce se întâmplă atunci când libertatea presei este grav afectată de către jurnaliștii înșiși, când aceștia, în complicitate cu patronatele, compromit demersul jurnalistic și ideea de presă liberă? Complexele politico-mediatice au acaparat spațiul public din România, informația fiind servită în haina propagandei politice. Prima reacție a fost refugierea unei părți a publicului pe rețelele de socializare, pe care apar informații neverificate potrivit canonului jurnalistic dar care vin ca o compensare față de tăvălugul propagandistic din presa consacrată. Alernativa nu reușește deocamdată să aducă presa pe calea libertății de exprimare.

    Poate că timpul va rezolva această problemă. Important este că acum este momentul în care ar trebui să umblăm la criteriile prin care evaluăm gradul de libertate a presei. Pentru că sunt momente în care presa însăși ajunge să-și îngrădească libertatea de expresie.

    Interviu realizat de Iulia Badea-Guéritée

  • Brexit: Londra pune patru condiţii

    VoxEurop
    12 noiembrie 2015

    Guvernul lui David Cameron a alcătuit o listă de patru cerinţe-cheie pe care UE trebuie să le satisfacă pentru a menţine Marea Britanie printre membrii săi.

    Tim Ross scrie astfel în The Daily Telegraph:

    1. Marea Britanie trebuie să fie în mod oficial exclusă din principiul unei "uniuni din ce în ce mai strâns".
    2. Faptul că Europa este o uniune "cu monezi multiple" şi că euro nu este moneda sa oficială trebuie să fie actat.
    3. Pentru a restitui puterea statelor, grupurile de parlamentari naţionali ar trebui să fie apte să voteze propuneri de directive şi să abroge legile europene existente.
    4. UE trebuie să fie reorganizată astfel încât să împeidice ca unele ţări din zona euro să le domine pe altele. Trebuie acordate protecţii speciale Londrei (The City).

    Diplomaţii britanici au fost trimişi pe lângă partenerii Marii Britanii cu scopul de a obţine un consensus în Europa, pentru un nou acord bazat pe cele patru exigenţe, în aşteptarea referendumului asupra permanenţei sau a ieşirii sale din UE, care va avea loc până la finele anului 2017.

    Foarte curând, o nouă campanie va încerca să convingă alegătorii britanici să rămână în cadrul UE. Guvernul din Londra consideră că dacă cele patru condiţii vor fi îndeplinite, campania va fi încoronată de succes.

    Foto: Moritz Hager/Wikimedia Commons

    Acest articol a fost recomandat de Forumul Cetăţenilor Europeni.

  • Politica energetică: Protecţia consumatorilor din România: eficace cu adevărat?

    VoxEurop
    01 noiembrie 2015

    Pentru a implementa o piață unică europeană care funcționează în sectorul energetic, este esențial să se dea consumatorilor posibilitatea de a alege. Dar multe țări din Europa nu dispun de cadrul instituțional potrivit. Corina Murafa, un expert al politicilor energetice, descrie situaţia din România.

    In blogul personal de pe site-ul Bertelsmann Stiftung, cercetătoarea Corina Murafa reia o teză exprimată nu cu mult timp în urmă pe site-ul europolitics.ro. Astfel, crede Corina Murafa, “în ceea ce privește sectorul energetic, piața unică europeană este în pericol de a eşua, ca proiect, deoarece, printre altele, consumatorii nici nu au îmbrățișat acest proiect şi nici nu sunt convinşi de beneficiile sale. Ca răspuns la această problemă, Comisia Europeană a lansat recent o nouă inițiativă, 'New Deal'. Aceasta își propune să transforme piața, astfel încât ea să poată servi mai bine interesele consumatorilor. Dar sunt oare instituțiile naționale pregătite sau chiar existente, pentru a aduce o astfel de schimbare de mentalitate și de responsabilizare a consumatorilor? În România, drumul de parcurs este încă foarte lung”.

    Potrivit Corinei Murafa, pe site-ul europolitics.ro, situaţia ar fi similară în toate statele membre: “un cerc vicios pare să caracterizeze funcţionarea acestei pieţe. Nivelurile scăzute de implicare activă a consumatorilor în funcţionarea pieţelor duc la presiuni scăzute asupra furnizorilor pentru îmbunătăţirea performanţei. La rândul lor, nivelurile scăzute şi neuniforme de performanţă duc la o încredere scăzută a consumatorilor în actorii din piaţă, la niveluri şi mai mici de implicare şi debusolare în faţa percepţiei că piaţa de energie este una prea complexă. Statistic vorbind, studiile Comisiei Europene arată că piaţa liberalizată de energie este percepută de consumatori ca fiind prea complexă şi prea dificil de abordat, pentru ca micii consumatori să se poată implica în funcţionarea ei. Cifrele par şi ele să sprijine această percepţie: în timp ce, pe fondul scăderii consumului, dar şi al pătrunderii tot mai ridicate a regenerabilelor în piaţă, preţurile cu care electricitatea se tranzacţionează pe pieţele en-gros au scăzut în mod sistematic, preţul final plătit de consumatori a continuat să crească”.

    Mai specific, în România, aşa cum analizează expertul energetic, politica energetică proastă a dus la ineficacitate economică. “Protecţia consumatorilor, de exemplu, a avut până acum o formă foarte bazică: preţuri reglementate pentru toţi consumatorii domestici de energie. O politică evident incompatibilă cu o piaţă europeană liberalizată şi care a dus la situaţia paradoxală în care avem cele mai mici preţuri pentru consumatorii domestici de gaze! O atitudine care nu încurajează deloc economia de energie electrică şi de gaz. Aranjamentul actual duce la descurajarea economisirii de energie, ridică probleme de capital, nu duce nici la concurenţă economică”. Toate acestea se vor schimba, probabil, crede autoarea în blog, ca urmare a acestui 'New Deal', care va oferi liberalizarea pieţei şi noi stimulente economice”*. Poate că foarte curând autorităţile vor înţelege că trebuie să se implice în campanii de informare publică a românilor, “să ofere informaţii cu privire la standardele minime garantate de distribuţie şi furnizare la care consumatorii au dreptul, dar şi la modul în care pot obţine despăgubiri în cazul în care aceste standarde nu sunt respectate”. Cât despre asociaţiile de consumatori, “ele sunt prea slabe”.

    Drumul este încă lung, în consecinţă, până la a se ajunge la o adevărată responsabilizare a cetăţenilor, la o conştientizare a actorilor economici şi la o implicare corectă a autorităţilor, în acest domeniu. Insă, conjugate, iniţiativele venite dinspre cetăţeni cât şi politicile venite dinspre autorităţi, vor duce, crede Corina Murafa, “la crearea unei pieţe energetice liberalizate. Benefice pentru toată lumea”.

    Articolul integral pe blogul Corinei Murafa, de pe site-ul Bertelsmann Stiftung.

    Articolul de pe blogul din site-ul Europolitics.ro, semnat de Corina Murafa.

  • Festivalul Dilema Veche 2015: Rendez-vous în trei capitole

    VoxEurop
    20 august 2015

    Cu ocazia festivalului *Dilema Veche*, care are loc în Alba Iulia, între 21-23 august, jurnaliştii de la *VoxEurop* şi instituţiile media care participă au realizat, pentru acest săptămânal câte un articol despre ce înseamnă pentru ei România, despre experienţele pe care le-au trăit până în prezent cu această ţară.

    Miliția! Culcă-te! Culcă-te!” Sînt cuvintele care m-au marcat cel mai mult, în urma primului meu sejur în România. Trebuie să mărturisesc că, pentru un licean venit din Bruxelles într-o excursie şcolară, în primăvara anului 1984, o ieşire departe de părinţi şi de universul călduţ de acasă era o ocazie bună nu doar de a mă distra, ci şi de a descoperi o ţară pe cît de misterioasă, pe atît de fascinantă, dar de cealaltă parte a Cortinei de Fier. Şi asta nu era deloc pe placul forţelor de ordine, care ne cereau să mergem la culcare cu arma în mînă!

    Iniţiativa călătoriei îi revenea unui profesor de limba italiană, care avea un tropism special faţă de Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER – a fost creat la iniţiativa URSS în 1949 ca organizaţie economică a statelor comuniste europene pentru a constitui un echivalent al Comunităţii Economice Europene). Prin anii 1970 nu era deloc rar ca simpatizanţii Partidului Comunist Italian – pe atunci cel mai important partid comunist din Europa occidentală – să prefere să-şi petreacă vacanţele la „camarazii“ din Est, din motive economice sau ideologice.

    Nici vorbă deci, pentru clasa noastră, de vreun tur al Franţei, de o săptămînă la Londra sau Copenhaga: era vorba de a ne face să descoperim binefacerile socialismului real şi cu chip (aparent) uman al Republicii Socialiste România. La acea epocă, puterea soţilor Ceauşescu avea încă în străinătate reputaţia unui “regim comunist disident şi liberal”.

    În timpul scurtului nostru sejur, am avut ocazia să vizităm Bucureştiul – un oraş al cărui chip nu era încă brăzdat de imensul Palat al Parlamentului – ca şi Braşov, Sighişoara şi inconturnabilul castel al lui Vlad Ţepeş, Tîrgu Mureş, magnificele mînăstiri pictate, Suceava, Delta Dunării şi, bineînţeles, Constanţa. Am uitat multe, dar îmi amintesc încă surîsul lui Traian, şoferul, şi răbdarea infinită a lui Mircea, ghidul nostru care vorbea perfect italiana, fără să fi pus piciorul în peninsulă.

    În timpul celor cîteva întîlniri cu liceeni români, organizate de Ministerul Educaţiei Naţionale, mereu într-un cadru strict supravegheat, nici nu se punea problema unei discuţii despre politică, iar conversaţia se învîrtea mereu în jurul lecturilor şi al muzicii pe care o ascultam atunci – de altfel, artiştii italieni erau la modă, argument explicativ pentru naturalul cu care Mircea vorbea limba lui Dante (şi a lui Adriano Celentano). Pentru a lega relaţii strînse, nimic mai simplu decît un pachet de Kent şi o pereche de ciorapi de nylon, două produse rare şi extrem de căutate.

    Seduşi de “fraţii din Est”, atît de asemănători nouă şi totuşi atît de diferiţi, eram la fel de curioşi să observăm haitele de cîini vagabonzi care rătăceau în toate oraşele, căruţele cu roţi de camion, trase de cai, care populau toate străzile, cel puţin la fel de numeroase ca tristele autoturisme Dacia 1300. Pentru noi, occidentali care am crescut în abundenţă şi consumerism, rafturile goale ale magazinelor erau la fel de şocante ca abundenţa lucrărilor politice semnate de “Geniul din Carpaţi” sau tratatele de chimie ale soţiei sale, omniprezente. Primirea plăcută pe care ne-o rezervau de fiecare dată românii ne făcea să uităm sistematic că trăiam timpuri de strîmtoare şi că omniprezenta Securitate avea urechi peste tot. Cine ar fi crezut că în mai puţin de cinci ani regimul se va prăbuşi?

    Ore de revoltă şi de libertate

    Am asistat deci cu mirare şi cu o tresărire în suflet la căderea lui Ceauşescu şi a clicii lui, în acel 21 decembrie al anului nebun 1989. Clipa în care, în faţa mulţimii strînse sub balcon, “Conducătorul” şi-a dat seama că regimul său se clatină a fost unul dintre acele foarte rare momente în care istoria s-a derulat sub ochii noştri, în care s-a produs incredibilul. Mă întrebam cum trăiau corespondenţii noştri la faţa locului aceste ore de revoltă şi de libertate, dar şi de violenţă şi de intrigă. Cîteva telefoane au fost însă de ajuns ca să ne dăm seama că erau bine, dar că aveau dubii asupra venirii unor timpuri mai bune după căderea lui Ceauşescu.

    Chiar dacă a fost binevenită, Revoluţia din 1989 a lăsat un gust amar: mai întîi pentru acei o mie de morţi ai săi, în timp ce în alte ţări comuniste regimurile s-au prăbuşit fără vărsare de sînge – Cehoslovacia lui Václav Havel fiind pentru mine modelul absolut; pentru îndoiala care şi astăzi mai stăruie încă, privind adevăratele motive ale revoluţiei (revoltă populară sau lovitură de stat din interiorul PCR, mascată în revoluţie?), dar şi pentru lunga perioadă de tranziţie care nu a fost chiar o astfel de perioadă. De atunci, am avut mereu un ochi pentru România, şi asta pînă în ziua în care m-am putut întoarce.

    Articolul integral pe site-ul Dilema Veche.

    Photo : Bucarest en 1984. Gp Accardo

    Cu sprijinul partenerului nostru, librăria online libris.ro, din Brașov.

  • Festival Dilema Veche 2015: România, prejudiciu versus experienţă

    VoxEurop
    19 august 2015

    Cu ocazia festivalului Dilema Veche, care are loc în Alba Iulia, între 21-23 august, jurnaliştii de la VoxEurop şi instituţiile media care participă au realizat, pentru acest săptămânal câte un articol despre ce înseamnă pentru ei România, despre experienţele pe care le-au trăit până în prezent cu această ţară.

    Deja, nu pot să ascund zâmbetul care mi-a răsărit pe faţă atunci când, la o dezbatere care se vrea cumva o repovestire a Europei, dedicată “cosmopolitanismului”, am aflat că multe persoane ar dori să afle răspunsuri la următoarea întrebare: “dar ce credeţi despre ţara noastră?” ! Bineînţeles, este întotdeauna bine să ştim ce gândesc ceilalţi despre noi. O corectă imagine despre sine însuţi nu poate veni decât din comparaţia şi din contrastul diferitelor subiectivităţi, ale noastre, dar şi ale celorlalţi, şi acesta este de fapt unul din marile argumente în favoarea schimburilor culturale.

    Trebuie să mai admit, apoi, că nu sunt un expert în România, deşi am deja unele impresii şi deci sper ca nimeni să nu se supere pentru că sunt sincer.

    Prima mea impresie despre România este cea de Franţă a Estului (iar ca cetăţean francez puteţi fi siguri că este cel mai mare compliment pe care îl poate face cineva): o naţiune care nu este născută dintr-o rasă fondatoare, sabie şi lege aparţinând cumva trecutului soldaţilor romani, o fiică a unuia dintre cele mai mari imperii ale lumii. Asemeni Franţei, România este o fuziune a unor popoare variate, printr-o limbă comună, o biserică, şi mai târziu un stat. Experienţa construirii sale ca stat burghez, dinspre 1860 încoace, îmi apare ca având o traiectorie sigură care a lăsat o moştenire frumoasă. România, rezistând împotriva imperiilor otoman şi apoi sovietic, apare încă de la începuturi ca un bastion al civilizaţiei europene.

    Confruntată cu această viziune estetică măgulitoare, o realitate mai puţin glorioasă. O ţară care, potrivit majorităţii indicatorilor comunitari, se situează cu mult sub media europeană, cu o sărăcie ridicată, o creştere economică totuşi la nivelul Turciei, încredere socială scăzută, cu un înalt nivel de corupţie. Românii părăsesc în masă ţara pentru Vestul Europei. Intr-adevăr, românii sunt grupul social cu cea mai rapidă creştere în oraşul meu, Bruxelles, venind în principal la muncă, dar şi pentru a cerşi. In majoritate, cerşetorii din Bruxelles sunt români. Ţara care, în ciuda progreselor sale, rămâne “o leneşă” europeană. Nu există nicio îndoială, perioadele otomane şi comuniste au dat societăţii româneşti o anumită neîncredere în ceilalţi, şi chiar o anume disperare naţională.

    Această disperare este foarte vizibilă în scrierile a doi dintre cei mai importanţi scriitori români expatriaţi, Mircea Eliade şi Emil Cioran. Ambii, prin 1930, au fost susţinători ai Gărzii de Fier, una dintre cele mai pasionate şi mai lipsite de compromis organizaţii naţionaliste din lume. Pe scurt, ei au crezut în naţiunea lor, chiar dacă credinţa care i-a animat a atins anumite extreme. Totuşi, România a fost practic măturată de război, Garda a fost distrusă, comunismul a triumfat. Visurile pe care le nutreau Cioran şi Eliade pentru România au fost distruse iremediabil, lăsând în urma lor o dictatură fără debilitantă şi fără Dumnezeu. Eliade a încercat să scape de România în particularitatea Occidentului şi în misticismul oriental. Cioran a îmbrăţişat nihilismul. Aceasta a fost disperarea tipic românească. Dar cum poate oare supravieţui şi prospera o societate fără a avea încredere în sine însăşi şi într-un ideal?

    Dezvoltarea intelectuală şi socială a României au fost grav zdruncinate şi deformate de comunism. Când libertatea de a gândi este abrogată, când trecutul este politizat, încrederea în sine este imposibilă. De ce au fost atâţi români naţionalişti? De ce atâţia alţii au fost colaboratori comunişti?

    Este necesar ca aceste întrebări să fie puse, fără ură, fără dorinţa unei vânători de vrăjitoare, ci cu dorinţa de a afla adevărul, de a cerceta cu seninătate. Doar în situaţia în care ne înţelegem bine trecutul ne putem apropia de viitor cu încredere.

    Articolul integral pe site-ul Dilema Veche.

    Cu sprijinul partenerului nostru, librăria online libris.ro, din Brașov.

    Foto: Sat din Transilvania

  • Festival Dilema Veche 2015: Pentru că..

    VoxEurop
    18 august 2015

    Cu ocazia festivalului *Dilema Veche*, care are loc în Alba Iulia, între 21-23 august, jurnaliştii de la *VoxEurop* şi instituţiile media care participă au realizat, pentru acest săptămânal câte un articol despre ce înseamnă pentru ei România, despre experienţele pe care le-au trăit până în prezent cu această ţară.

    De ce aștept cu nerăbdare sa particip la festivalul Dilema Veche de la Alba Iulia? Din mai multe motive, și profesionale, și personale.

    Pentru că Dilema Veche este primul jurnal românesc pe care l-am citit, străduindu-mă să înțeleg ceva. Încă păstrez o fotografie din anul 2009 în care, așezat la masă pe terasa unui restaurant pe malul lacului Snagov, răsfoiesc o ediție a ziarului care avea pe prima pagină un articol cu titlul “Moartea jurnalismului”.

    Pentru că îmi place ceea ce scrie Mircea Vasilescu.

    Pentru că am impresia că Dilema este într-un fel firul unei idei, de a face un tip de jurnalism asemănător aceluia pe care noi, cei de la Internazionale, încercăm să îl cultivăm.

    Pentru că primul articol pe care l-am selecționat pentru a-l publica în Internazionale apăruse chiar în Dilema Veche. Era un reportaj superb și emoționant al Lilianei Nicolae dintr-o mică localitate din Delta Dunării, un sat „la capătul geografiei unde poți să cazi în mare”.

    Pentru că sunt curios să înțeleg cum funcționează un festival de jurnalism în afara Italiei și în special, într-o fostă țară comunistă. Pentru că am o mulțime de întrebări de pus colegilor români: despre Victor Ponta, despre Klaus Iohannis, despre manifestațiile românilor din străinătate în timpul ultimelor alegeri prezidențiale, despre mobilizarea împotriva minei de aur de la Roșia Montană. Și, de asemenea, pentru că vreau să confrunt impresiile mele despre România cu cele ale altor jurnaliști pe care îi voi întâlni.

    Sincer să fiu, de abia aștept să particip la festival și pentru faptul că nu am mai fost niciodată la Alba Iulia. Pentru că ideea de a trece din nou Carpații mă fascinează ca și atunci când am făcut-o pentru întâia oară, adică cu mai mult de douăzeci de ani în urmă.

    Foto: Festivalul Dilema Veche 2014.

    Textul integral pe site-ul Dilema Veche.

    Cu sprijinul partenerului nostru, librăria online libris.ro, din Brașov.

  • Festival Dilema Veche 2015: Alba Iulia, capitala unui imaginar european

    VoxEurop
    17 august 2015

    Cu ocazia *festivalului Dilema Veche*, care are loc în Alba Iulia, între 21-23 august, jurnaliştii de la *VoxEurop* şi instituţiile media care participă au realizat, pentru acest săptămânal câte un articol despre ce înseamnă pentru ei România, despre experienţele pe care le-au trăit până în prezent cu această ţară.

    Există oraşe care lasă în urma lor un parfum de déjà-vu. Există altele, spectaculare, care surprind la fiecare pas. Există şi oraşe care înseamnă ceva din punct de vedere al geografiei sentimentale personale, care, oricât de insignifiante ar fi, ne par frumoase şi unice. Dar există şi oraşe în care, fără să înţelegi foarte bine de ce, te simţi acasă. Sunt acele oraşe în care un je ne sais pas quoi devine permanenţă şi care nu sunt întotdeauna localităţile în care te-ai născut sau în care locuieşti. Printre ele, printre aceste categorii de oraşe în care te simţi acasă, şi care pentru mine nu au fost foarte multe – Parisul, Clujul, Antalia, Chişinăul – mai există o categorie aparte de oraşe. Sunt oraşele în care timpul are răbdare cu oamenii, oraşe sfinţite. Un astfel de oraş este, pentru mine, Alba Iulia.

    Ştiu, de când l-am descoperit pe scriitorul franco-turc Nedim Gürsel, cu a lui "Les écrivains et leurs villes" (Scriitorii şi oraşele lor), de curând reeditată la editura Seuil, că oraşele au un suflet, şi că cea mai bună manieră de a le simţi, de a le atinge sufletul este să pătrunzi în ele prin ochii scriitorului care le-a descris. Dar cum e, mă întreb, să pătrunzi într-un oraş nu prin ochii scriitorilor, care, poate sunt prea puţini sau inexistenţi, sau poate nu au reuşit să surprindă încă sufletu-i, ci prin privirea mândră şi nobilă a unui întreg evantai de prinţi? Căci la Alba Iulia nu s-au născut mari scriitori (exceptându-l poate pe poetul Martin Opitz, în epoca barocă, şi Romulus Rusan, în zilele noastre), ci mai ales mari prinţi: Mihai Viteazul, Gabriel Bethlen, principe al Transilvaniei în secolul al XVII-lea dar şi rege al Ungariei. Şi mari prinţi ai bisericii, episcopi: Ignatiu Batthyany întemeietorul Bibliotecii magice care îi poartă numele, Iuliu Hossu, unul din conducătorii Marii Adunării Naţionale din 1 decembrie 1918, Aron Marton...

    Intr-un fel, s-ar putea spune, doar la simpla rostire a acestor nume, că Alba Iulia respiră nu doar istorie, ci şi cosmopolitism. Multilingvism. Capitală a unui imaginar european, poate cu mult înainte de a fi Cealaltă Capitală a României. Denumirea nu e întâmplătoare: aici a fost semnată unirea principatelor române, aici s-a născut România, încă din acel îndepărtat 1599 când Mihai Viteazul încerca deja inimaginabilul, unirea principatelor române, iar Alba Iulia este cunoscută în cele din urmă mai ales prin aceste detalii istorice. Ale unei istorii mai noi, cert, căci a neglija întreg trecutul ei daco-roman, semnificaţia ei de capitală a încoronării regelui Ferdinand şi a reginei Maria, în 1922, înseamnă a neglija o parte din fiinţa ei.

    Pentru mine, Alba Iulia a reprezentat, mai întâi, pe timpurile când, studentă fiind, la Braşov, învăţam că spaţiul mioritic este format din o înşiruire de spaţii – deal şi vale – , că este guvernat de dor, că aceste curbe trasate de văile şi culmile care străbat geografia care curge dinspre Sibiu spre Alba, trecând pe lângă Răşinariul lui Cioran şi Lancrămul lui Lucian Blaga, reprezintă cumva sufletul românesc. Visam cu ochii deschişi atunci să ajung să văd aceste spaţii şi, da, n-am să uit niciodată noaptea în care am străbătut fantomatici acest drum, deal, vale, vale, deal, Blaga şi tot, până la Alba. Cutreierarea unei cetăţi pustii dar misterioase şi atât de luminoase, atât de măreţe. De sus, din faţa porţii principale, lumea pare altfel. Imensă, adâncă şi da, imortală. Un tărâm al făgăduinţei şi al tinereţii fără bătrâneţe şi vieţii fără de moarte. O secundă însă în imaginarul meu, atât de limitat pe atunci.

    Articolul integral pe site-ul Dilema Veche.

    Foto: vedere din Alba Iulia.

    Partener al jurnaliştilor europeni, libris.ro. Cea mai importantă librărie on-line din România.

  • Criza grecească: Alain Lamassoure : “Marele bluff”

    VoxEurop
    01 iulie 2015

    In timp ce primul ministru grec Alexis Tsipras tocmai a reiterat, într-un discurs rostit în faţa poporului grec, menţinerea referendumului asupra condiţiilor de austeritate impuse de UE, cerând concetăţenilor săi să voteze Nu, deputatul european Alain Lamassoure crede în continuare într-un...mare bluff.

    “Grecia ne face să ne pierdem timpul, la Bruxelles, cu problemele sale, care nu vor duce la o implozie a zonei euro. Ea ne face să pierdem timp de prea mulţi ani deja, împiedicând astfel Europa să se ocupe de probleme serioase: Rusia, imigranţii, politica de apărare”.

    In timpul unei întâlniri cu jurnaliştii Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni, secţia franceză (din care face parte şi VoxEurop.eu ), deputatul european Alain Lamassoure, membru al mişcării Les Republicains, Partidul Popular European, a comentat ceea ce el numeşte “marele bluff grec”.

    Pentru Lamassoure, preşedinte al comisiei speciale a Parlamentului european pentru rescrierile fiscale, dar şi membru al comisiei parlamentare însăcinate cu probleme economice şi monetare, nu va exista niciun referendum, nici vreo ieşire a Greciei din zona euro. Potrivit lui, povestea este simplă: ea a început de fapt cu cinci ani în urmă, cu felul în care a gerat criza financiară fostul preşedinte Nicolas Sarkozy. “El a fost cel care a stăpânit frica, temerile, creând, practic acel G20 care va reuşi în timp să gereze tromboza care a cuprins toată lumea financiară. Dar el a fost şi cel care a plantat sămânţa îngrijorării în sufletul tuturor, afirmând că un faliment al Greciei va duce la prăbuşirea zonei euro”.

    De atunci, “avem tendinţa de a subestima lucrurile pe vreme bună, şi a le supraestima pe timp rău”, afirmă Alain Lamassoure. Dacă admitem faptul că moneda unică nu este o problemă economică ci una politică, aşa cum afirmă acest european convins, atunci “cei care, stăpâni ai pieţelor financiare, au mizat pe căderea zonei euro, încurajaţi de campaniile mediatice purtate de Financial Times, The Economist şi restul presei, au pierdut: zona euro este foarte solidă iar ieşirea Greciei din zonă nu este o opţiune. Cine-şi poate închipui, sincer, că ar putea obliga Grecia să imprime drahme? Zona euro nu a prevăzut vreo opţiune de ieşire. Singura care prevede o opţiune de divorţ este Uniunea Europeană. Atât”.

    Până şi aceste datorii interminabile sunt, pentru deputatul european, doar momente penibile uşor de depăşit, căci “una dintre opţiunile posibile pentru a rambursa o datorie este transformarea ei în titluri de proprietate!” “California şi New York au dat faliment de două ori şi nimeni nu le-a scos din zona dolar, nu?”, exclamă-el.

    Grecia joacă o comedie perfectă, o tragi-comedie în realitate, căci nu are intenţia nici să iasă din zona euro nici să părăsească UE. “In realitate, guvernul Greciei nu este atât de serios precum celelalte guverne din statele membre, iar Alexis Tsipras este doar un amestec de Mélenchon şi Marine Le Pen. Guvernul grecesc joacă poker, mizând totul pe o singură carte 'ajutaţi-mă să-mi salvez onoarea'. Totul se va termina cu noi alegeri în Grecia”, crede Alain Lamassoure.

    In fine, potrivit acestuia, problema Greciei este până la urmă o problemă a solidarităţii : “In măsura în care şi ei fac eforturi, îi vom ajuta. Ei au nevoie de noi, noi avem nevoie de ei”.

    Credit foto:europarl.europa.eu