Știri Europa După Lisabona/2
(Imagine: Robert Terrell)

Europa, superputere mondială

Întărită în urma ratificării de către Irlanda a tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană, vrea să demonstreze că de acum poate, în felul său, să devină o superputere mondială. Maniera de a realiza această ambiţie, scrie Gideon Rachman în Financial Times, este noua platformă oferită de G20.

Publicat pe 7 octombrie 2009 la 13:07
(Imagine: Robert Terrell)

În sfârşit ! Irlanda a adoptat tratatul de la Lisabona iar de acum Uniunea Europeană poate să îşi continue planul de a domina lumea. În câteva luni, UE îşi va numi un preşedinte şi un ministru de externe. Tony Blair este pe cale de a prelua această funcţie de top. Un grup de candidaţi format din suedezi, olandezi şi belgieni se înghesuie pentru postul de ministru de externe.

Fortificată de noile sale structuri de politică externă, Uniunea cere să fie considerată la modul cel mai serios drept o superputere mondială. David Miliband, ministru de externe britanic, spunea că : "Nu ar trebui să existe un G2 între USA şi China. Ar trebui să existe un G3 cu Uniunea Europeană." Dar ceea ce se întâmplă la Bruxelles - sau chiar în relaţiile trilaterale dintre USA, China şi Europa - este un spectacol secundar. Adevărata cheie a ambiţiilor Europei globale este Grupul celor 20. Jean Monnet, părintele fondator al UE, credea că unitatea europeană a fost "nu un scop în sine ci doar o etapă pe calea organizării lumii de mâine". Urmaşii săi de la Bruxelles nu fac un secret din faptul că ei consideră guvernarea supranaţională a Uniunii drept un model global.

G20 este calul troian al Europei

Conştientizarea faptului că G20 este calul troian al Europei m-a lovit la ultima adunare a G20 care s-a ţinut la Pittsburg cu câteva săptămâni în urmă. Împrejurările şi atmosfera au fost uimitor de familiare. Şi mai apoi am înţeles : eram înapoi în Bruxelles şi aceasta era doar o versiune globală a unei adunări a Uniunii Europene. Avea acelaşi croială şi acelaşi format. Cina liderilor din seara dinaintea începerii summitului, o zi petrecută în negocieri dure, comunicate pline de jargoane, constituirea de grupuri de lucru obscure; camere naţionale de informare pentru conferinţele de presă post-summit. Toate aceste proceduri sunt foarte familiare liderilor europeni - dar abia dacă sunt cunoscute de către liderii asiatici şi americani pe care europenii, cu grijă, i-au încorporat în această nouă structură.

Newsletter în limba română

Urmărind un delegat al delegaţiei indoneziene rătăcind, aparent fără grijă, prin centrul de conferinţe din Pittsburgh, am fost cuprins de milă. "Nu ştiţi în ce aţi intrat !", m-am gândit. "Sunteţi pe cale de a vă irosi restul vieţii vorbind despre cotele de peşte" (ori, fiind adunarea G20, de cotele de emisii de carbon). Europenii nu numai că au stabilit tonul la G20 – dar au dominat şi procedurile, din moment ce ei au fost super-reprezentaţi acolo. Ţări mari precum Brazilia, China, India şi US au fost reprezentate fiecare de câte un lider. Europenii au reuşit să-şi asigure opt reprezentanţi în jurul mesei de conferinţe, pentru Marea Britanie, Germania, Italia, Spania, Olanda, preşedintele Comisiei Europene şi preşedintele Consiliului Europei. Cei mai mulţi dintre funcţionarii-cheie internaţionali civili prezenţi, au fost de asemenea europeni : Dominique Strauss-Kahn, directorul Fondului Monetar Internaţional; Pascal Lamy de la Organizaţia Mondială a Comerţului, Mario Draghi de la Comisia de Stabilitate Financiară.

Prin urmare, europenii păreau mult mai obişnuiţi cu ceea ce urma să se întâmple decât celelalte delegaţii. Încurcat de noile puteri date FMI-ului de a monitoriza politicile economiilor naţionale în concluziile de la Pittsburg, am fost întrerupt de către o veche prietenă din comisia Europeană, care a recunoscut limbajul imediat. "O, da" a spus ea, "metoda deschisă de coordonare".

Dar chiar contează cu adevărat vreuna din aceste probleme? La urma urmei, adunările UE şi declaraţiile făcute au devenit epitete pentru maşinaţiuni sinuoase şi ineficiente care, de foarte puţine ori au efecte în lumea reală. Procesul care a dat naştere tratatului de la Lisabona a început în urmă cu opt ani. Chiar după Da-ul irlandez, tratatul poate fi încă deraiat de către guverne recalcitrante precum cel al Republicii Cehe ori al Marii Britanii.

Saga Lisabona

Totuşi, saga Lisabona poate fi citită şi într-o altă formă. Odată ce UE îşi înfinge dinţii într-o problemă, nu o va lăsa să îi scape cu adevărat niciodată. Procesele începute la summitul UE - care foarte adesea par mici muşcături în hârţogăraia birocratică - se transformă adesea în ceva cu implicaţii politice importante, mulţi ani mai târziu. Acest lucru poate fi adevărat şi în cazul câtorva din deciziile luate la Pittsburg - cum ar fi problema paradisurilor fiscale şi bonusurile bancherilor.

Chiar de la începuturi, UE a înaintat prin paşi mici, aparent tehnici, centralizaţi pe probleme economice - aşa numitele "metode Monnet". Monnet însuşi credea că Europa va fi construită printr-o "gestionare comună a problemelor comune". Există vreo diferenţă între acest concept şi ceea ce preşedintele Obama numea de curând "soluţii globale pentru probleme globale"?

Desigur, încă există o diferenţă uriaşă între capacităţile moderne ale UE şi cele ale G20. G20 nu are o armată de funcţionari civili care să se lupte cu birocraţii de la Bruxelles. Nu există un organism legiuitor al G20 şi nici o instanţă pentru a întări deciziile grupului. Şi nu există perspective serioase imediate că USA sau China - ambele ţări care îşi păstrează cu putere suveranitatea - vor lăsa vreo problema serioasă în seama organismului legiuitor al lui G20.

Cu toate acestea, un nou nucleu a fost creat. Pentru a înţelege potenţialul său, merită să mergem înapoi la declaraţia Schuman din 1950, cu care a început procesul de integrare europeană. "Europa", spunea acesta, "nu va fi realizată dintr-o dată, ori în conformitate cu un plan unic. Ea va fi construită prin realizări concrete, care vor crea mai întâi o solidaritate de facto". G20 are acum câteva realizări şi există un puternic sentiment de solidaritate între membrii acestui nou şi foarte exclusiv club. Cine ştie ce va urma?

Diplomaţie

Uniunea Europeană va deschide ambasade în întreaga lume

"Negocierile confidenţiale cu privire la modul de implementare al Tratatului de la Lisabona au produs propuneri care să permită UE să negocieze tratate şi chiar să deschidă ambasade în întreaga lume". Astfel scrie Bruno Waterfield, corespondentul ziarului Daily Telegraph la Bruxelles, cu privire la scurgerile despre o scrisoare care a circulat între Olanda, Belgia şi Luxemburg, care "pune pe hârtie necesitatea unor modificări juridice pentru a crea un Serviciu european de acţiune externă (EEAS), un serviciu diplomatic al UE şi un serviciu străin cu domeniu de aplicare geografic la nivel mondial".

Decizia, luată înainte de referendumul din Irlanda de săptămâna trecută, ar conduce la un serviciu diplomatic european, cu peste 160 de "reprezentanţe în UE" şi ambasadori în întreaga lume. Primele ambasade de încercare, scrie cotidianul londonez, sunt plănuite în New York, Kabul şi Addis Abeba. Această măsură sună sfârşitul Comunităţii Europene, continuă The Telegraph, "organizaţia la care britanicii s-au alăturat prin singurul referendum al ţării asupra Europei cu 34 ani în urmă". Mark Francois, purtătorul de cuvânt al Partidului Conservator asupra Europei, a replicat: "După cum am avertizat de mult, Tratatul de la Lisabona măreşte puterea UE în detrimentul ţărilor din Europa".

Tags

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect