Italia arde şi Berlusconi se piaptănă

Probabil că nu a mai fost acordată niciodată atâta atenţie Italiei de către întreaga lume cum s-a întâmplat marţi. Dar nu este vorba de atenţia plăcută care s-ar cuveni unei ţări interesante, cunoscută pentru că nu respectă întotdeauna până la capăt regulile, dar plină de inventivitate şi flexibilitate, cu peisajele şi celebrele sale muzee; ci este o atenţie rece şi ostilă a celor care consideră că Italia reprezintă un risc pentru toţi, a celor care îşi dau seama că de situaţia din Italia poate depinde viitorul sistemului global şi al tuturor în general.

Este atenţia celor care au urmărit dezastrul financiar din Grecia şi care ştiu că un dezastru similar petrecut în Italia ar avea o amploare mult mai mare, riscând să distrugă echilibrele economice, deja fragile, ale întregii planete; iar dacă s-ar întâmpla acest lucru, imediat după aceea ar urma Franţa – care nu întâmplător a aprobat luni propriul plan de austeritate, care prevede inclusiv majorarea TVA –, iar după Franţa ar urma probabil Statele Unite.

Pieţele financiare cred că Italia poate face diferenţa între colapsul mondial şi relansarea economică la nivel global. În aceste circumstanţe, premierul italian Silvio Berlusconi a încetat să mai fie considerat pe plan extern drept un domn puţin ciudat care face glume jenante, un vecin lângă care, de vreo doi ani, şefii de stat şi de guvern ai altor ţări nu se fotografiază cu plăcere. Berlusconi a devenit o sursă, aproape “sursa” de risc, o mină uitată în marea agitată a crizei globale care capătă dimensiuni din ce în ce mai mari. Presa internaţională – agenţia Reuters şi ziarul New York Times– se întreabă dacă acesta va fi “sfârşitul partidei” pentru Italia, iar Wall Street Journal şi Financial Times descoperă cât de stereotipică este imaginea Italiei şi cât de puţine lucruri ştie lumea despre această verigă a lanţului global devenită dintr-o dată slabă.

Berlusconi pierde timpul...

În timp ce restul lumii îşi pune întrebări atât de grave, premierul Italiei, înainte de a se ocupa de problemele ţării, discută, la vila sa de la Arcore (provincia Monza, nord), cu fiii săi şi cu Fedele Confalonieri, preşedintele trustului Mediaset şi membru în consiliile de administraţie ale principalelor companii ale familiei, în contextul în care bursele freamătă din cauza zvonurilor privind eventuala demisie a lui Berlusconi în următoarele ore. Apoi Berlusconi se întâlneşte cu liderii Ligii Nordului, probabil pentru a discuta despre lansarea reformelor (liderul Ligii Nordului, Umberto Bossi, este ministrul Reformelor), acele reforme pe care lumea din străinătate le percepe atât de diferit de noi, reforme pe care mulţi din Italia, inclusiv opoziţia, ar spera să le facă mai mult la nivel declarativ. Abia mai târziu, Berlusconi merge la Roma pentru a-şi îndeplini atribuţiile de şef al Guvernului.

În acest fel, planul intereselor personale ale lui Silvio Berlusconi intră în contradicţie cu planul problemelor europene şi al economiei mondiale. Probabil că aşa a fost mereu, dar lumea a ignorat aceste lucruri, la fel cum le-au ignorat şi mulţi italieni. Între aceste două planuri, cel general şi cel personal, se află Italia, o Italie obligată de pieţele globale să îşi adapteze politicile şi să regleze finanţele publice pentru că are dificultăţi la plata datoriilor. În timp ce restul lumii este interesat în principal de programul politic, indiferent de echipa guvernamentală, politicienii italieni sunt interesaţi în primul rând de echipa guvernamentală, contând mai puţin programul politic. Această Italie pare a fi un vid; un vid politic, cu demisia sau refuzul demisiei primului-ministru şi cu forţe politice ale opoziţiei incapabile să asume poziţii suficient de clare. Un aspect şi mai îngrijorător este că Italia pare a fi şi un teribil vid social, dat fiind că aproape 25% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 15 şi 29 de ani – peste două milioane de persoane – nu muncesc şi nici nu studiază, conform unui studiu recent efectuat de Banca Italiei, deşi ţara ar avea mare nevoie de acea muncă sau de acel studiu.

Italia, în pericol de scufundare în vid

Italia riscă să se scufunde în acest vid. În primul rând pentru că este vorba de un vid care are un preţ destul de mare. Este posibil, chiar dacă este complicat, să calculăm care este preţul pentru încă o zi în care Silvio Berlusconi rămâne în funcţie în aceste condiţii. Acest preţ se calculează ţinând cont de dobânzile mari asociate datoriilor Italiei, dobânzi care treptat se transformă în taxe mult mai mari, la fel cum şi valoarea fondurilor suplimentare care ar trebui să ajungă la buget după majorarea TVA va fi afectată de creşterile de impozite. Acest preţ este acum la nivelul de 500 de puncte de bază, o pondere de 5% în plus pe care pieţele o solicită, ca “primă de risc pentru Italia”, în scopul achiziţionării de titluri de obligaţiuni italiene în locul celor germane. În plus mai este şi preţul ascuns al pierderii prestigiului şi credibilităţii Italiei în mediile financiare şi nu doar acolo; un preţ pe care oamenii de afaceri îl cunosc foarte bine şi despre gravitatea căruia începe să îşi dea seama toată lumea.

Acesta este vidul cu care se confruntă Italia. Toate succesele din trecut, de la poziţia pe pieţele internaţionale la influenţa politică în cadrul Uniunii Europene, la drepturile “dobândite” de angajaţi şi pensionari, toate par să intre într-un vârtej din care vom începe să ieşim doar prin schimbarea actualului Cabinet. Greşeala cea mai mare ar fi să ne facem iluzii că această schimbare ar rezolva totul în mod miraculos. Dacă totul va merge bine, abia vom întrezări lumina de la capătul drumului dificil şi istovitor.

Din Spania

Criza le va fi costat postul liderilor din PIIGS

Silvio Berlusconi nu este singurul şef de guvern căruia criza îi va fi smuls postul : potrivit La Vanguardia, omologul său spaniol, José Luis Rodríguez Zapatero, ar trebui să sufere "o înfrângere electorală dureroasă pe 20 noiembrie" , deşi "prin persoană interpusă". Într-adevăr noul lider al Partidului Socialist, Alfredo Pérez Rubalcaba, este cel care poartă culorile actualei majorităţi. Atunci, scrie ziarul, "cei porecliţi PIIGS [Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia şi Spania, porci în limba engleză, nota traducătorului] vor fi înlăturat în întregime de la putere pe cei care erau la cârmă în momentul când tsunami-ul financiar şi criza datoriilor au început. Niciunul dintre liderii lor nu se va fi menţinut". Dacă, aşa cum economiştii şi Angela Merkel însăşi au prevăzut,"ne aşteaptă zece ani de suferinţe", "o a doua rundă de schimbări complete în PIIGS este posibilă", conchide La Vanguardia.