Alegeți o limbă
Europa a cerut scalpurile a doi lideri în aproape tot atâtea zile. Mai întâi Giorgios Papandreu, primul ministru grec, a promis că demisionează, apoi italianul Silvio Berlusconi a făcut același lucru. Ambii lideri au probleme de mai mult timp, dar cauza imediată a prăbușirii lor este limpede: ultimatumul pe care l-au primit de la liderii zonei euro la summitul G20, desfășurat la Cannes, de a-și reforma economiile – că altfel...
Cannes, un precedent supărător
Două tabuuri au fost distruse la Cannes. A fost prima oară când liderii din zona euro au acceptat că un membru de-al lor ar putea intra în incapacitate de plată și ar putea renunța la euro. (Și din moment ce ceea ce era de neimaginat este posibil, de ce să ne oprim la Grecia?) A fost de asemenea prima dată când liderii s-au amestecat atât de deliberat în politica internă a altor state.
Este adevărat, Uniunea Europeană a influențat puternic politicile naționale. Gândiți-vă la felul în care diviziile conservatoare din întreaga Europă au contribuit la demisia lui Margaret Thatcher, în Marea Britanie, în 1990, sau cum noii membri s-au transformat ei înșiși pentru a intra în UE, sau cum și-a reformat Italia finanțele publice pentru a fi aptă să treacă la euro în 1999. Anul trecut criza a determinat căderea premierilor Irlandei și Portugaliei iar țările au avut nevoie de salvare.
Totuși ceva s-a schimbat. Europenii se văd pe ei înșiși ca o familie: au și perioade dificile dar nimeni nu pune întrebări asupra dreptului unui membru de a face parte din clan. Dar, la Cannes, liderii din zona euro au spus clar că membrii familiei pot fi abandonați, ba chiar dezmoșteniți. Unii văd asta ca un atac la democrațiile naționale venit din partea elitei europene, fie că este nealeasă sau numită de la sine (cum este cazul perechii germano-franceze “Merkozy” Angela Merkel și Nicolas Sarkozy).
Grecia, sub o a doua ocupație germană
Multe s-au scris despre subjugarea Greciei, leagănul democrației, sub o a doua ocupație germană. Și multe dintre acestea sunt un nonsens. Italia și Grecia au ales de bună voie să se alăture zonei euro, și fiecare club are reguli în privința comportamentului. Într-o uniune monetară, iresponsabilitatea unui membru pune în pericol bunăstarea celorlalți. Dacă Italia și Grecia nu s-ar fi îndatorat așa de mult și n-ar fi așa de grele de cap, nu ar fi avut azi asemenea probleme. Țări care oferă ajutor financiar au dreptul de a impune condiții pentru a se asigura că împrumuturile lor sunt replătite. Alternativa la dictatul zonei euro este să fii abandonat la mâna piețelor. Și dacă este nevoie de un răspuns, acesta va fi în mod inevitabil propus de Germania și Franța.
Totuși este ceva adevăr în acuzațiile criticilor. Pentru multe țări, cum ar fi Spania, UE a fost o ancoră a democrației. Dar cum criza persistă, austeritatea continuă și zona euro se unește pentru a se salva, iar în final legitimitatea organizației va avea de suferit. Durerea ar fi mai acceptabilă dacă creditorii s-ar purta de parcă ar crede că înfruntă o amenințarea existențială. Dar decât să-și încredințeze toate resursele pentru a rezolva criza, ei încearcă să-și limiteze responsabilitatea. Ceea ce ridică problema unui dublu standard: un fel de democrație pentru creditori, un alt tip pentru datornici. Toată lumea trebuie să înțeleagă constrângerile D-nei Merkel. Dar Dl Papandreu comite o “încălcare a încrederii” dacă vrea un referendum.
Datornicii, în plus, suportă costul greșelilor creditorilor. În Grecia FMI a vrut (pe bună dreptate) ca programul ajustărilor să se concentreze mai mult pe creștere, prin promovarea reformelor structurale; europenii au dat prioritate reducerii deficitului. O recesiune mai puternică decât cea prevăzută înseamnă că Grecia trebuie să urmărească ținte fiscale din ce în ce mai îndepărtatele cu tot mai multă austeritate.
Prima sa salvare a însemnat împrumuturi pentru trei ani cu dobânzi punitive, fără o reducere a datoriei. Ultima salvare oferă Greciei dobânzi ieftine de până la 30 de ani, cu o tăiere de 50% pentru deținătorii privați de obligațiuni. Cel puțin una dintre aceste opțiuni a fost greșită, și s-ar putea ca niciuna să nu fie suficientă pentru a salva Grecia. Germania a acceptat tardiv nevoia ca fondul de salvare să fie mai mare și mai flexibil. Dacă toate acestea ar fi fost făcute mai curând, criza ar fi putut fi oprită mai ușor și la costuri mai mici.
Mai întâi lupta cu focul
Dar acum accentul trebuie să fie pus pe lupta împotriva incendiilor. Italia arde, și restul zonei euro s-ar putea consuma în același timp cu ea. Deciziile nu pot fi prizonierele vicisitudinilor a 17 parlamente naționale. Și Germania, restrângând Banca Europeană Centrală, este ca și cum am insista pentru folosirea găleților de apă în loc de mașini pentru incendii.
Pe termen lung, totuși, zona euro va avea nevoie de un nou cod pentru foc. E puțin probabil ca tratele UE să fie redeschise, din nou. Membrii zonei euro vor trebui să rămână la reguli fiscale mai stricte și să accepte inspecția celor din afară. Pierderea suveranității va fi mai acceptabilă pentru datornici dacă creditorii vor accepta nevoia, eventual, de a emite euroobligațiuni comune.
Este nevoie de instituții independente pentru a face sistemul să funcționeze. Cei mai mulți vor prefera Comisia Europeană nealeasă în locul unui corp interguvernamental dominat de Merkozy. Comisia, în plus, va fi o legătură vitală între cele 17 țări din zona euro și cele zece din zona non euro, prevenind astfel soarta unei Europe cu două viteze, susținută acum deschis de Franța. Mai multă Europă nu înseamnă mai mult Sarkozy și mai puțină piață unică.
Salvarea euro cere mai multă durere pentru unii, mai multă generozitate de la alții și schimbări fundamentale pentru toți. Merită? Mai devreme sau mai târziu, cetățenii trebuie să fie întrebați. Fără sprijinul lor, nicio reformă nu va fi suficientă. Și o alegere reală trebuie să includă opțiunea părăsirii euro. Acum că acest tabu a fost distrus, zona euro poate să înceapă să se gândească cum să aranjeze mai bine plecarea celor care nu pot, sau nu vor trăi după regulile germane.
