Dezbatere: Priviţi în urma voastră, Lucas şi Mario

O sarcină dificilă îi aşteaptă pe premierul grec, Lucas Papademos, pe premierul italian desemnat, Mario Monti şi pe guvernatorul BCE, Mario Draghi.
O sarcină dificilă îi aşteaptă pe premierul grec, Lucas Papademos, pe premierul italian desemnat, Mario Monti şi pe guvernatorul BCE, Mario Draghi.
15 noiembrie 2011 – Financial Times (Londra)

Instaurarea unor guverne tehnocrate în Grecia şi Italia ar putea într-adevăr să calmeze pieţele aflate sub tensiune, dar ar putea de asememea contribui la impulsionarea partidelor politice populiste care arată cu degetul înspre deficitul de democraţie din inima UE, susţine Gideon Rachman.

Sosirea la putere a unor prim-miniştrii tehnocraţi în Grecia şi Italia nu a fost întâmpinată cu aplauze unanime. Unii se plâng pentru că Lucas Papademos şi Mario Monti nu au fost aleşi, iar numirile lor în funcţie nu fac decât să confirme natura elitistă şi lipsită de democraţie a proiectului european.

Este poate adevărat. Dar tehnocraţii au argumente în favoarea lor în contextul unei crize financiare. Se simt perfect în largul lor în lumea curbelor de randament şi a obligaţiunilor datoriilor de stat garantate. Înţeleg ţările străine, precum şi pieţele. Dacă intri în birourile lor, este puţin probabil ca aceştia să-ţi ceară mită sau să te ciupească de fund. Se presupune că ei nu doresc să-şi clădească o carieră pe termen lung în politică, ceea ce înseamnă că ar putea să fie capabili să ia decizii dificile.

Calificări pe placul pieţelor

Tehnocraţii europeni, în general, au calificări uimitor de asemănătoare. Să comparăm CV-urile domnilor Monti, Papademos şi Mario Draghi – proaspăt numit la conducerea Băncii Centrale Europene. Toţi trei sunt economişti cu studii în Statele Unite. Cu toţii au avut posturi la nivel înalt în birocraţia Uniunii Europene. Atât Dl. Monti cât şi Dl. Draghi au lucrat pentru Goldman Sachs.

Aceste calificări vor fi pe placul pieţelor şi îi vor deranja pe anti-mondialişti. Dar Europa, şi lumea în general, are toate motivele să spere că domnii Monti şi Papademos vor face minuni. Pentru că dacă tehnocraţii eşuează, extremiştii aşteaptă pe tuşă.

În Grecia, aproape un sfert din alegători se declară favorabili partidelor de extremă stângă, şi alţi 8% susţin dreapta naţionalistă. Împreună, extremele politice din Grecia reunesc mai mulţi adepţi decât oricare din cele doua partide politice tradiţionale. În urma demisiei forţate a lui Silvio Berlusconi, peisajul politic italian riscă să fie confuz o vreme. Dar Italia a zămislit în trecut miscări puternice atât comuniste cât şi de extremă dreapta. Între timp, Umberto Bossi, de la Liga Nordului, declară că se va delecta să intre în opoziţie, de unde poate să critice UE, imigranţii şi italienii din sudul ţării.

Politici radicale, peste tot

Radicalizarea în politică este la fel de pregnantă în ţările creditoare ale Europei cât şi în cele debitoare. Marine Le Pen, de la partidul de extremă dreapta Frontul Naţional, va avea o mare pondere asupra alegerilor prezidenţiale din 2012 în Franţa, deşi este puţin probabil să câştige. În Olanda, guvernul actual depinde de voturile Partidului Libertăţii (PVV) condus de Geert Wilders, care se află pe locul doi în sondaje. Extrema dreaptă din Austria, reprezentată de Partidul Libertăţii (FPÖ), este la egalitate în sondaje cu Partidul Poporului aflat la guvernare. În Finlanda, mişcarea naţionalistă Adevăraţii Finlandezi câştigă în continuare teren, depăşind fără nicio îndoială pragul celor 20% în sodaje.

Toate aceste partide aflate în ascensiune critică "elitele", atât cele de la Bruxelles, Wall Street sau din propriile lor guverne. Toate sunt împotriva mondializării şi a imigraţiei, îndeosebi cea din aria musulmană. Unele segmente ale extremei dreapta europene, precum partidul Jobbik din Ungaria, încă mai vehiculează idei antisemitice tradiţionale. Dar alţii, precum Dl. Wilders din Olanda, susţin cu forţă Israelul, probabil din cauză că văd în statul evreiesc un aliat în şocul de civilizaţii cu lumea musulmană.

Din ce în ce mai mult, totuşi, populiştii din Europa sunt hotărâţi să iasă din ghetoul electoral al ostilităţii faţă de imigraţie, punând în schimb accentul pe teme economice şi eurosceptice care atrag o populaţie mai largă.

Toate partidele populiste sunt profund sceptice faţă de UE, care în ochii lor promovează ceea ce urăsc cel mai mult: multiculturalismul, capitalismul internaţional, estomparea frontierelor naţionale şi dispariţia monedelor naţionale.

D-na Le Pen face campanie pentru a retrage Franţa din zona euro, pentru a impune bariere tarifare şi a reveni asupra acordului Schengen care permite libera circulaţie a persoanelor în UE.

Dl. Wilders, care pe vremuri era un politician dedicat unei tematici unice anti-islamice, a anunţat recent că studiază posibilitatea ca Olanda să abandoneze zona euro şi să se întoarcă la gulden. Sondajele arată că majoritatea populaţiei olandeze regretă acum adoptarea monedei unice europene.

Extremiştii nu pot fi ignoraţi

Pe moment, în toată Europa, niciun partid de extremă dreapta sau stânga nu pare a fi pe punctul de a ajunge la putere prin urnele de vot. În general, partidele tradiţionale încă se mai pot alia pentru a ţine la distanţă extremele. Dar ar fi o mare greşeală să ignore populiştii şi extremiştii.

Aceste grupuri sunt deja suficient de solide pentru a influenţa puternic dezbaterile. Politicienii din partidele tradiţionale, în tări creditoare precum Finlanda, Olanda şi Slovacia, spun că după planul de salvare acordat Greciei, nu ar mai putea să voteze un alt pachet de împrumuturi destinat Italiei, pentru că alegătorii s-ar revolta şi s-ar întrepta spre extremele politice. În Franţa, dezbaterile pe tema imigraţiei şi a politicii economice au fost în mod clar fructificate de către Frontul Naţional.

Toate acestea se întâmplă în contextul unei situaţii economice care este foarte dificilă, dar, deocamdată, nu catastrofică. Să ne imaginăm, totuşi, care ar fi peisajul politic european dacă băncile ar începe să dea faliment, oamenii şi-ar pierde economiile şi slujbele, şi ar fi o altă mare recesiune. În astfel de condiţii, alegătorii ar fi suficient de disperaţi şi dezamăgiţi pentru a se îndrepta masiv către partidele extremiste.

Deci multe depind de capacitatea tehnocraţilor de a stabiliza economiile lor naţionale, de a linişti pieţele de obligaţiuni şi de a preveni o altă criză financiară şi o descompunere dezordonată a euro.

Problema este că, deşi domnii Monti, Papademos şi Draghi sunt oameni foarte capabili, ei nu sunt făcători de minuni. Pericolul este că situaţia Europei riscă să fie atât de disperată încât nici măcar cei mai căliţi şi mai străluciţi dintre tehnocraţi să nu mai poată să îndrepte lucrurile.

Factual or translation error? Tell us.