Alegeți o limbă
Răsfoind presa britanică din ultima săptămână, nu putem să nu observăm menţiunile din ce în ce mai frecvente referitoare la un specimen politic rar: "tehnocratul". Printre tehnocraţii proeminenţi se numără noul premier italian, Mario Monti, şi primul ministru grec, Lucas Papademos, care – conform ziarelor – au fost paraşutaţi în aceste funcţii înalte pentru a îndeplini ordinele "casierilor" lor din Germania şi Franţa.
Termenul "tehnocraţie" provine din cuvintele greceşti "techne", care înseamnă îndemânare, artă, şi "kratos", care înseamnă putere. Prin definiţie, tehnocraţii promit să fie "cei care soluţionează problemele", politicieni care iau decizii bazându-se pe experienţa lor sau pe cunoaşterea aprofundată a unui subiect anume, mai degrabă decât pentru a fi pe placul unui anumit grup de interese sau partid politic.
Această denumire este atribuită inginerului William H. Smyth de la Berkely, California, care prelua în 1919 ideea că o ţară ar trebui să fie organizată şi condusă în esenţă nu de către biserică, de mari proprietari funciari sau de armată, ci de către şefi industriaşi şi oameni de ştiinţă, idee ce provine de la teoreticianul premergător socialist Saint-Simon.
Tehnocraţia, o reputaţie în schimbare
Da, nu strică să o spunem: tehnocraţia a fost odată un concept major al stângii internaţionale. În America anilor 1930, de exemplu, nu reprezenta o insultă, ci programul pentru o nouă utopie socială.
În decursul următoarelor decenii, tehnocraţia a căpătat o reputaţie îndoielnică. Slăvirea progresului industrial şi a regulilor necontrolate de către birocraţi a devenit apanajul regimurilor totalitare în Germania nazistă şi Rusia sovietică. George Orwell descrie tehnocraţia ca fiind precursoarea fascismului. Adolf Eichmann [organizatorul planului care a condus la Holocaust] nu a fost oare doar un tehnocrat?
În multe ţări europene, cuvântul tehnocrat mai are totuşi conotaţii pozitive. În anii 1950, Jean Monnet a conceput creşterea ca fiind un domeniu care necesită mai degrabă expertiză decât intervenţia partidelor politice. Unele democraţii mai mici, precum Olanda, se bazează adesea pe tehnocraţi în calitate de negociatori între partidele indisciplinate din coaliţia guvernamentală, sau între patroni şi salariaţi. Belgia, ţară fără guvern timp de 17 luni – situaţie care continuă şi la ora actuală –, este un paradis al tehnocraţilor şi a rezistat pârjolului crizei destul de bine până acum. În fostele state comuniste din Europa Centrală şi de Est, tehnocraţii au jucat un rol esenţial în negocierea tranziţiei de la regimul totalitarist spre democraţie.
Kevin Featherstone, un profesor de Politică europeană la LSE [London School of Economics and Political Science], sugerează că "sunt probabil mai puţini tehnocraţi la putere în Europa la ora actuală decât erau în anii 1990". Nu este cu siguranţă ceva nou în Italia, unde Giuliano Amato, un profesor de drept, a fost numit prim-ministru după expulzarea Italiei din Sistemul Monetar European în 1992. Carlo Azeglio Ciampi, un fost secretar general la Banca d'Italia [banca de stat a Italiei], precum şi economistul Lamberto Dini, nu au fost aleşi niciodată, ci numiţi în funcţie de către preşedinte pentru a supraveghea reformele. Situaţia din Grecia este diferită, dar şi acolo a existat un prim-ministru interimar ne-ales în 1989-’90, în persoana lui Xenofon Zolotas. Marea Britanie, unde laburiştii nu au cochetat decât puţin cu tehnocraţia în anii 1960, ar putea fi o excepţie ciudată în acest peisaj.
Experţi sau politicieni
Asta înseamnă oare că tehnocraţia este mai bună decât democraţia? Fireşte că nu. Dar poate că merită să luăm în considerare faptul că o guvernanţă tehnocratică ar putea să fie o parte acceptabilă - şi poate chiar necesară – a procesului democratic în perioadă de criză. Am prefera oare ca sistemul de sănătate britanic să fie condus de tehnocraţi (adică experţi) mai degrabă decât de politicieni şi ideologi ai pieţei libere? Eu cred că da. Am fi oare mai încrezători în deciziile miniştrilor britanici dacă majoritatea lor nu ar fi trecut direct de pe băncile universităţii în arena politică? Cred că da.
"Inginerii" poate că nu vor fi niciodată complet apolitici, dar poate că sunt mai puţin politizaţi decât cei care au intrat în politică cu scopul de a deveni politicieni. Nu cumva tehnocraţii sunt pur şi simplu politicieni fără multă charismă sau fără campanii costisitoare de comunicare? "*Mediocritatea în politică nu trebuie dispreţuit*ă", a spus scriitorul (eurosceptic) german Hans Magnus Enzensberger. "Măreţia nu este necesară."
Toate acestea nu înseamnă că situaţia zonei euro este bună. Nu putem nega faptul că UE începe să dezvolte o problemă de imagine care se adaugă necazurilor financiare; că Angela Merkel a făcut o treabă jalnică încercând să elaboreze un plan credibil pentru a ieşi din criză; şi că Italia şi Grecia ar trebui să organizeze alegeri de îndată ce se mai potoleşte furtuna. Şi mai important, asta nu înseamnă că Marea Britanie nu ar trebui să aibă îndoieli asupra refrenului repetat adesea "mai multă Europă". Dar ar putea fi folositor să încercăm să înţelegem mai bine felul diferit de a face politică în Europa continentală, înainte de a ne grăbi să oferim sfaturi.
Opinie
Democraţia pusă în stand-by în Europa
“Nu avem nevoie de alegeri aici, ci de reforme”, a spus preşedintele Consiliului European Herman Van Rompuy săptămâna trecută în timpul deschiderii anului academic la Institutul European Universitar din Florenţa, vorbind despre criza din zona euro şi perspectivele tulburi ale Italiei. “O mică sentinţă dură, dacă stai să te gândeşti”, potrivit unui politolog al Universităţii belgiene din Gent, Hendrik Vos, citat în De Standaard.
Când un lider obişnuit african spune ceva de genul acesta, nu e nevoie de obicei de mai mult de cinci minute înainte să auzim primele reacţii de indignare ale Uniunii Europene. Degetul arătător european este arătat, urmat de o lecţie de democraţie şi de un discurs lăudător al alegerilor (...) Dacă dintre toţi oamenii Van Rompuy face declaraţii pe care în mod normal le asociem cu republicile bananiere şi liderii lor corupţi şi haotici, asta spune multe despre situaţia serioasă în care se află Europa.
Vos nu este convins nici el de competenţa tehnocraţilor Italiei şi Greciei:
Adevărul este că democraţia a fost pusă astăzi mai mult sau mai puţin în stand-by. Este păcat, dar pentru moment nu există nicio alternativă, este argumentul liderilor europeni. […] Dar problema este că nu e atât de sigur că liderii înţeleg situaţia. Pentru această criză nu există un scenariu. […] Nu numai că lucrurile sunt complexe, dar şi economiştii, oamenii în care ar trebui să avem încredere, se contrazic unii pe alţii. […] Unii economişti spun că dacă ar cădea euro nu ar însemna decât un mic rid pe faţa economiei mondiale, în timp ce alţii avertizează în privinţa întoarcerii la o epocă de piatră. Şi iată-i, cancelarul, premierul, sau preşedintele: în care economist ar trebui să avem încredere?
