Faceţi ce zice doamna!

De când s-au intensificat problemele din zona euro, sociologul Ulrich Beck acuză Germania de un păcat grav: euronaţionalismul. Uitând de principiile democratice, cancelarul german Angela Merkel, adesea cu aroganţă, ar fi devenit “versiunea europeană a naţionalismului simbolizat de marca germană”, transformând în dogmă continentală cultura germană a stabilităţii economice. Din cauza ei, politicienii europeni ar fi fost înlocuiţi cu tehnocraţi.

Opoziţia exprimată faţă de organizarea referendumului pe tema planului de austeritate, anunţat şi apoi abandonat de fostul premier grec Giorgios Papandreu, pare să evidenţieze prăpastia care s-a deschis între Europa şi democraţie. Există multe indicii care par să arate că sociologul Ulrich Beck are dreptate. Angela Merkel se încăpăţânează să respingă propunerile privind o susţinere mai activă pe care Banca Centrală Europeană să o acorde ţărilor aflate în dificultate, în pofida obiecţiilor exprimate de membri ai propriului său partid, de opoziţie şi chiar de Consiliul Experţilor pentru Evaluarea Dezvoltării Macroeconomice (Sachverständigenrat), care oferă consultanţă Guvernului german în materie de politici economice.

Când îţi lipseşte curajul, este mai bine să spui Nu

Şi totuşi Germania nu a fost tot timpul atât de reticentă, cel puţin teoretic. Ideea că zona euro ar fi expusă riscurilor în lipsa unei uniuni politice a fost analizată de mai multe ori în trecut – de către Banca centrală germană (Bundesbank), de către Curtea Constituţională – iar acum, când sunt necesare progrese, Berlinul are o atitudine reticentă, ca şi cum ar fi înspăimântat de o asemenea perspectivă. Iniţierea unor noi provocări politice este dificilă când poporul speriat trebuie calmat prin luări de poziţie cu efecte sedative, inspirate din teoriile ortodoxiei economice sau ale autonomismului. Mai bine este să te izolezi şi să spui “nu”.

Unele dintre criticile sociologului Ulrich Beck sunt specifice grupurilor europene de stânga (nu şi partea discursului său favorabilă unei Europe a cetăţenilor, supranaţională), dar mulţi dintre oponenţii neo-naţionalismului german nu le împărtăşesc. Aceştia din urmă nu au fost de acord cu ideea organizării referendumului în Grecia, nu pentru că ar fi fost o iniţiativă prea democratică, ci pentru că cerându-le cetăţenilor să se pronunţe asupra reducerii cheltuielilor, exista riscul ca poporul să fi fost folosit, mai degrabă decât luminat. Dacă grecilor li s-ar adresa adevărata întrebare ("Vreţi să rămâneţi în zona euro?"), nu se poate spune că răspunsul ar fi negativ.

De multe ori omitem să spunem că, de fapt, cultura germană a stabilităţii economice nu este un monstru. Este o cultură care a transformat Germania în unica variantă alternativă pentru modelul chinez sau american: se bazează pe influenţa sindicatelor, pe măsuri menite să evite relocalizarea companiilor, pe un nivel ridicat de salarizare. Berlinul a abordat cu inteligenţă chiar şi problema demografică: decizia renunţării la dreptul de sânge, care le interzicea străinilor născuţi în Germania să devină cetăţeni germani, a fost luată încă din anul 2000.

Angela Merkel merge mai departe, dar lent...

Criticii cei mai duri ai comportamentului Germaniei cunosc aceste lucruri şi speră că regresul va fi reversibil. Reacţia lentă a cancelarului Angela Merkel faţă de criza din Grecia a fost o abordare nefericită (perioada de un an şi jumătate pierdută a condus la actualul dezastru), dar constituie şi un semn că atitudinea negativă germană nu este o voinţă imperială, ci o lipsă de voinţă. În ultima clipă, Germania a decis să nu abandoneze Grecia. Din acest motiv, nu se poate exclude o ieşire din impas, chiar şi timidă, în cursul reuniunii şefilor de stat şi de guvern din 8-9 decembrie. În afara cazului unei înrăutăţiri a crizei, Guvernul german va continua să respingă ideea gestionării în comun a datoriilor suverane prin introducerea de eurobonduri. Şi este exclusă posibilitatea unui recurs în ultimă instanţă la Banca Centrală Europeană. Dar poate că ceva se va mişca totuşi: s-a întâmplat pe 23 noiembrie, când Berlinul a observat că propriile titluri de stat erau în pericol, simţind atunci realitatea. Dacă euro va dispărea, va fi un dezastru şi pentru Germania, care a profitat de o monedă mai slabă decât marca pentru a maximiza exporturile.

Conştientizarea acestui fapt poate lua diverse forme, mai mult sau mai puţin stabile şi dăunătoare. Dacă se doreşte un Fond pentru salvarea statelor cu adevărat puternic, Germania trebuie să primească garanţii că acest instrument nu va tolera atitudinile economice neglijente şi că vor fi plasate sub control politicile fiscale şi economice ale statelor, care în acest caz vor trebui să renunţe la suveranitatea în materie. Astfel de garanţii vor avea valoare chiar şi pentru Berlin.

"Ipohondra teamă germană de nou"

Problema unui recurs în ultimă instanţă la Banca Centrală Europeană este mai complexă. Opoziţia nu este doar a Germaniei, ci şi a autorităţilor monetare europene. Experţii de la Frankfurt argumentează că BCE intervine în ultimă instanţă în favoarea băncilor, nu a statelor. Lipsa de certitudine în legătură cu achiziţionarea de titluri de stat pe piaţa secundară creează impresia unei Bănci care nu conferă la fel de multă încredere precum Rezerva Federală din SUA. Lacunele BCE nu pot fi atribuite doar Berlinului, dar ele rămân. Germania, care conduce Europa, este într-un punct crucial. Poate consolida sau poate destrăma Europa. Şi o destramă mai mult ca niciodată când visează la un mic nucleu de state cu economii performante, dotate chiar şi cu eurobonduri, – insula celor puţini şi fericiţi. Ar fi soluţia cea mai dezastruoasă: ar lăsa în haos statele care folosesc moneda euro, dar în afara cercului magic.

Poate că la următorul summit vom înţelege mai bine în ce direcţie doreşte să meargă Berlinul: spre destrămarea Europei sau spre un sistem mai federal. În centrul acestei atitudini este ceea ce fostul cancelar Helmut Schmidt numea în 1996 "ipohondra teamă germană de nou" unită cu spaima pe care Berlinul o transmite Europei. Din cauza acestor temeri s-a ajuns la situaţia de hazard moral: este ceea ce se întâmplă atunci când cei care fac cheltuieli excesive, ştiind că sunt asistaţi şi asiguraţi, încetează să se autodisciplineze. Depinde de instituţiile europene şi de toate statele să demonstreze că hazardul transformat într-o cultură a stabilităţii va reuşi să creeze o stare durabilă de reciprocă încredere, pe care doar unitatea politică a Europei o poate oferi.

Din Germania

Dublu discurs

În presa germană se conturează o perspectivă asupra perioadei post moneda euro, după modelul Der Spiegel. Săptămâna aceasta, publicaţia de la Hamburg titra: “Şi acum?”, alături de o imagine cu monede de 1 euro care sunt în cădere. Articolul este echilibrat: pe fondul presiunilor pieţelor financiare, a gestionării eronate a crizei de către Germania şi în contextul variantelor alternative propuse – introducerea de eurobonduri şi un recurs în ultimă instanţă la Banca Centrală Europeană –, singura concluzie posibilă este că trebuie să se renunţe la sacrul principiu german al politicii de stabilitate financiară.

Cancelarul german Angela Merkel a invocat încă o dată acest principiu în discursul rostit pe 2 decembrie în Bundestag. După discursul în care preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, pledase pentru o “refondare” a Uniunii Europene, Angela Merkel a afirmat în faţa deputaţilor germani că nu este posibil să fie soluţionată “peste noapte” criza economică, subliniind că găsirea soluţiilor va dura câţiva ani. “Nu doar că vorbim de o Uniune a stabilităţii, suntem pe care să o creăm”, a subliniat cancelarul Germaniei, menţinând opoziţia faţă de “eurobonduri” şi faţă de acordarea unui rol predominant Băncii Centrale Europene.

O strategie pe care Spiegel Onlineo consideră "un joc riscant, pe marginea prăpastiei”. Luni, pe 5 decembrie, Merkel şi Sarkozy se vor întâlni pentru elaborarea propunerilor de soluţionare a crizei, propuneri care urmează să fie dezbătute în timpul Consiliului European din 8 - 9 decembrie.