Alegeți o limbă
Anul trecut s-a încheiat cu cea mai mare criză din istoria Uniunii Europene şi cu izolarea voluntară a unuia dintre statele membre, Marea Britanie, care s-a opus oricărei modificări a tratatelor UE în sensul consolidării disciplinei bugetare. În noiembrie 2011, liderii politici şi experţii au evocat în mod deschis, pentru prima dată, posibilitatea unei ieşiri din zona euro a unui stat membru, Grecia, pentru salvarea căreia s-au alocat miliarde de euro şi aproape întreaga energie a Uniunii Europene. Fără a mai ţine cont de disputele cu Italia, care au avut un final fericit, prin retragerea premierului Silvio Berlusconi, înlocuit cu tehnocratul Mario Monti.
La vecinii noştri din sud, revoluţiile arabe au înlocuit regimuri dictatoriale fără însă a reuşi să instaureze, deocamdată, sisteme mai democratice în Libia, Egipt sau Tunisia. Chiar dacă Uniunea Europeană nu a fost luată cu asalt, aşa cum se temea, de un val de refugiaţi, problema imigraţiei este un factor constant într-o Europă care are foarte puţine lucruri de oferit democraţiilor emergente.
În acelaşi mod, rămân multe de făcut pentru acordul de asociere UE – Ucraina, a cărui semnare, prevăzută iniţial pentru summitul de la Kiev din decembrie 2011, a fost într-un final suspendată în contextul menţinerii în detenţie a fostului premier ucrainean, Iulia Timoşenko. În privinţa Belarusului, Uniunea Europeană exercită cu dificultate influenţă asupra preşedintelui Aleksandr Lukaşenko, care condamnă în mod constant disidenţii.
În relaţia cu aceste două ţări, Uniunea Europeană, şi mai ales Polonia, interesată în mod special de apropierea de vecinii din Est, pur şi simplu au eşuat. Europei îi lipseşte viziunea pentru a ieşi din impas, în timp ce Rusia, preocupată de reconstruirea imperiului său, nu pierde timpul.
Un larg Spaţiu Schengen şi o Uniune Europeană de mici dimensiuni
În primăvară, probabil că vom asista la extinderea Spaţiului Schengen. Chiar înainte de Crăciun, Olanda a renunţat la opoziţia faţă de admiterea Bulgariei şi României în spaţiul european de liberă circulaţie. Prin urmare, cele două ţări vor adera la Schengen, cu condiţia ca viitoarele rapoarte ale Comisiei Europene privind situaţia sistemului judiciar şi reformele în materie de politică internă să fie favorabile. Sofia şi Bucureştiul, membre UE din 2007, trebuie să accelereze eforturile.
În privinţa zonei euro, se conturează o uniune fiscală mai strânsă şi, chiar dacă liderii politici resping vehement ipoteza unei destrămări a Europei, se poate întâmpla orice. În mod cert, în primele luni ale acestui an vor fi căutaţi bani pentru alimentarea Fondului European pentru Stabilitatea Financiară (FESF) şi va fi negociat noul acord interguvernamental. Din grupul de lucru care elaborează noul pact fiscal vor face parte şi reprezentanţii Poloniei (stat care rămâne în afara zonei euro, dar care doreşte să semneze acordul respectiv), precum şi cei ai Marii Britanii (ţară care a boicotat acest acord). Perspectiva reunirii tuturor la aceeaşi masă este optimistă.
Veşti bune vin şi din Croaţia, care pe 22 ianuarie va organiza un referendum pe tema aderării la Uniunea Europeană. În pofida sentimentelor de preocupare, majoritatea croaţilor vor accepta aderarea la Uniunea Europeană şi Croaţia va deveni, în iulie 2013, al 28-lea stat membru al UE.
Uniunea va câştiga astfel un nou membru provenind din Balcani (un spaţiu geopolitic obscur care continuă să o bântuie).
Care vor fi fondurile disponibile?
Lupta în jurul fondurilor de coeziune se va da în cursul negocierilor bugetare, care, după etapa pregătitoare din timpul mandatului Preşedinţiei poloneze a UE, acum vor începe. Nu este exclus ca încă de la începutul anului, principalii contribuabili la bugetul comunitar – Marea Britanie, Germania, Franţa, Suedia, Olanda, poate chiar şi alte state – să ceară reducerea substanţială a contribuţiilor.
Un lucru îmbucurător este că negocierile pe tema bugetului vor fi coordonate de Danemarca, ţară care a preluat preşedinţia Uniunii Europene de la 1 ianuarie. Acesta este deja al şaptelea mandat al Danemarcei, după cel din 2002, în cursul căruia danezii au finalizat negocierile de aderare între UE şi cele zece state din Europa Centrală şi de Est. Danezilor nu le lipsesc nici buna-credinţă, nici experienţa. În plus, în calitatea de scandinavi, sunt cunoscuţi pentru abordarea foarte pragmatică în politică.
Din nefericire, pragmatismul danez se poate lovi de abordarea franceză în negocierile pe tema bugetului. Cu atât mai mult cu cât în aprilie şi mai, Nicolas Sarkozy, care candidează pentru al doilea mandat de preşedinte, va face totul pentru a-şi convinge concetăţenii, din ce în ce mai eurosceptici, că apără cu trup şi suflet interesele franceze în cadrul Uniunii Europene.
La ce trebuie să ne aşteptăm?
Probabil la numeroase evenimente imposibil de prevăzut în acest moment, la fel cum, la sfârşitul anului 2010, nu puteam prefigura, nici măcar în vis, că în august 2011 hoarde de britanici vor jefui, timp de câteva zile, magazinele din Londra.
Tensiunile sociale în creştere şi frustrarea tinerei generaţii ameninţă cel mai mult stabilitatea internă a Europei. Dacă adăugăm şi valul politic crescând al populismului politic din Franţa, după cel din Olanda, Finlanda şi Ungaria, obţinem un amestec exploziv de frustrare socială şi cinism politic, toate alimentate de slăbiciunile Europei.
