Capcana grecească

Fiecare zi aduce aceleaşi imagini. Bărbaţi la costum cu mine serioase intră pe uşi rotative într-o clădire necunoscută şi dispar în întuneric. Aceste scene se joacă în Atena şi-i arată pe negociatorii Institutului Internaţional de Finanţe şi pe cei ai guvernului grec care se întâlnesc zilnic din nou şi din nou, pentru a găsi o soluţie în scopul ştergerii unei părţi a datoriilor statului grec. Băncile private şi fondurile de investiţii cu un grad ridicat de risc ["hedge funds"] trebuie să renunţe de bună voie la 100 de miliarde de euro, aşa cum au fost de acord, la presiunile guvernelor europene, la summitul UE din octombrie 2011.

Asta a sunat convingător, dar procesul este departe de a fi tranşat. Asta şi pentru că cei care ajută Grecia se află şi ei într-o capcană : europenii şi FMI au transformat ştergerea parţială a datoriilor într-o condiţie sine qua non pentru aprobarea unui al doilea pachet financiar de salvare pentru Grecia: cele 130 de miliarde necesare pentru a repune ţara pe picioare până în 2020. Dar dacă nu se ajunge la un acord, nu va exista niciun pachet de salvare, ci se va ajunge la faliment.

Grecia, câteva „pagube colaterale substanţiale”

Dorinţa de a implica instituţiile financiare private în acoperirea costurilor crizei s-a dovedit o mare greşeală. Asta au realizat între timp şi contributorii, şi în special guvernul german, care a fost puternic angajat în acest sens. Ceea ce în fapt este foarte corect a fost abordat cu atât diletantism încât chiar şi Berlinul a trebuit să recunoască diagnosticul de „pagube colaterale substanţiale”. La Bruxelles un diplomat UE explică ce înseamnă asta: „Demersul nostru s-a întors împotriva noastră pentru că investitorii se opun să cumpere orice obligaţiuni europene cu perioade lungi de maturitate, cu excepţia bondurilor germane”. Omul este familiarizat cu situaţia Greciei. El spune că „vede acum, pentru prima oară, pericolul real ca noi să pierdem, fără să ne dăm seama, controlul asupra evoluţiilor din Grecia”.

Debandada la care s-a ajuns cu creditorii privaţi nu este singura capcană în care au căzut cei care ajută Grecia. Ei au apreciat la modul minimal, de la început, toate ajutoarele; au trebuit să-şi corecteze constant programele, ceea ce a sporit cumva nesiguranţa şi iritarea tuturor cetăţenilor greci, care au trebuit să plătească taxe şi impozite mai mari din salarii mai mici. Au sporit şi iritarea investitorilor care se feresc - şi din cauza climatului mizerabil de consum – să investească chiar şi un cent în fostul paradis de vacanţă, motiv pentru care companiile de stat nu-şi găsesc clienţi care să le cumpere. În cele din urmă, iritaţi sunt şi cetăţenii Europei care au impresia că, în ciuda faptului că dau miliarde de euro din banii lor, situaţia se înrăutăţeşte tot mai mult.

Mici detalii care vor redeschide capcana grecească

Înaltul diplomat UE cataloghează amestecul de astfel de sentimente şi preocupări ca fiind „super exploziv”. Circulă poveşti despre funcţionari din ministerul grec de Finanţe ale căror salarii au fost reduse cu 40% în 2011, şi asta retroactiv. Angajaţii publici s-au întors acasă în cel de-al patrulea trimestru al anului 2011 nu doar cu 40% mai puţini bani, ci li s-au mai scăzut şi primele reduceri din primele trei trimestre. Ei îşi pun facturile pe masă şi se întreabă aproape disperaţi din ce să mai trăiască.

Şi apoi mai este problema cu taxele. Francezii au început acum să construiască împreună cu colegii greci un sistem, o reţea de colectare a taxelor şi impozitelor care să opereze în toată ţara. Cine este rapid, reuşeşte asta în doi ani; totul trebuie pus la punct la nivel european. Există termene-limită, apoi un proces de selecţie prin licitaţie, o procedură de atribuire, din nou termene, totul trebuie comandat, cumpărat şi instalat iar angajaţii au nevoie de formare. Deci grecilor le este imposibil să colecteze deja ordonat taxele şi impozitele, în ciuda bunăvoinţei lor. Problema este că obiectivele stabilite în programele de austeritate şi reformă au fost nerealiste, spune înaltul diplomat UE. Acum toţi se miră că grecii nu reuşesc să le îndeplinească.

Astfel capcana greacă se va deschide din nou. Dacă salvatorii se ţin de angajamentele luate de ei înşişi, nu mai au voie să le dea grecilor niciun ban. Vor ei cu adevărat asta din moment ce este prima dată, după ani de zile, când se văd anumite progrese?

Dobânzile mari, o greşeală din start

Oricum, contributorii au corectat între timp cea mai mare greşeală: dobânzile mari. În mai 2010 guvernul german mai vroia încă să câştige bani din ajutorul de urgenţă pentru Grecia. Grecii trebuiau să plătească dobânzi normale, conforme pieţei, pentru credite, chiar puţin mai mari. Suna de parcă cancelarul Angela Merkel ar vrea să-i pedepsească puţin pe greci pentru muntele de datorii şi să-i liniştească pe cetăţenii de acasă. Un an mai târziu Berlinul a trebuit să realizeze că dobânzile de pe urma cărora câştiga guvernul german contribuie la ruinarea Atenei.

Tot din cauza dobânzilor stagnează şi negocierile cu creditorii privaţi. Ei se târguiesc pentru zecimi de procente, în spatele cărora se ascund miliarde de euro. Rezultatul final ar fi la doar câţiva „milimetri”, au spus băncile şi politicienii vinerea trecută. Dar atunci negociatorul-şef al băncilor, Charles Dallara, a plecat fără să fi parcus ultimii milimetri. El vrea încă ceva: o promisiune politică, cea că, după ştergerea unei mari părţi a datoriilor greceşti, se va pune capăt determinării creditorilor privaţi să plătească pentru criză. Aceasta s-ar putea realiza la summitul UE de lunea viitoare, 30 ianuarie.

Negocieri

Eurogrupul pune din nou presiune

"Miniştrii de finanţe din zona euro au respins, în 23 ianuarie, acordul pe care deţinătorii privaţi ai datoriilor greceşti îl prezentau drept oferta 'maximă' pentru pierderile pe care erau pregătiţi să le asume", scrie Financial Times. Aceasta "deschide o nouă rundă de strategie pe muchie de cuţit în cadrul negocierilor întortocheate pentru reducerea datoriilor ţării". Întrucât ajutorul european de 130 de miliarde de euro nu va fi vărsat Greciei decât dacă Atena găseşte un acord cu băncile.

Miniştrii cer ca rata dobânzii a obligaţiunilor pe 30 de ani, pe care băncile ar obţine-o în schimbul abandonării unei părţi a datoriei actuale a Greciei, să fie mai mică de 3.5% în medie. O rată mai mare ar permite băncilor să nu piardă mai mult de 65 sau 70% din creanţele lor, dar ar cântări prea greu pe datoria grecească pe termen lung.