Alegeți o limbă
Cererea oficială de adeziune a Serbiei la Uniunea Europeană a fost primită cu o cascadă de platitudini. Niciun commentator nu a pierdut ocazia să califice această ocazie drept un “moment istoric” sau să sublineze “vocaţia” europeană a Serbiei. Sârbii nu au încă de ce să se bucure. Relaţiile între Belgrad şi unele guverne europene sunt de mult timp marcate de o ipocrizie neobrăzată. Acum câteva săptămâni, Tările de Jos s-au opus apropierii Serbiei de UE sub pretextul că Belgradul nu ar coopera suficient cu Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie. Zelul de care dă dovadă Maxime Verhage, ministrul olandez al Afacerilor Externe, ar fi demn de laudă, dacă nu ar fi aşa selectiv. Este, într-adevăr, acelaşi om care s-a opus în mod ferm cererilor de anchetă asupra presupuselor crime ale armatei israeliene în fâşia Gaza.
Nici un vinovat pentru crimele de r**ăzboi**
Ar fi poate timpul să revedem mandatul tribunalului de la Haga, ba chiar sa creăm o nouă structură. Un nou organ a cărui primă misiune să fie să descoperim adevărul asupra bombardamentelor NATO asupra Serbiei în 1999. Niciun reprezentant al Alianţei Atlantice nu a fost încă inculpat de un tribunal internaţional pentru crime de război, nici chiar când s-a făcut uz în timpul acestui conflict de bombe cu sub-muniţie, adevărate arme de mutilare. Fără să uităm că acest război a fost dus cu acordul Naţiunilor Unite. Aud deja federaliştii (sau ar trebui să spun fanteziştii?) cum îşi dau aere despre forţa simbolică a acestei candidature: Belgradul întinzându-şi braţele spre ţările care îl atacau acum mai puţin de zece ani.
Ceea ce fanteziştii nu vor sublinia poate, în schimb, este că Slobodan Milošević, atunci preşedinte al Serbiei, nu a devenit oaia neagră a Occidentului numai pentru că i-a maltratat pe albanezii din Kosovo. Tările occidentale i-ar fi acceptat în mod sigur tendinţele autocrate dacă s-ar fi arătat mai receptiv la ideologia lor. Respingerea principiilor neoliberale care guvernează economia mondială pare să dea o explicaţie mai plauzibilă a motivaţiilor lui Bill Clinton şi a conducătorilor europeni să se debaraseze de el. Acest raţionament devine chiar imparabil când trecem în revistă exigenţele UE şi ale Statelor Unite în privinţa Serbiei în aceşti ultimi zece ani. Privatizarea sectorului public este de acum înainte o condiţie sine qua non pentru a adera la UE, experienţă dureroasă pe care au avut-o déjà ţările Europei Centrale si de Est.
Un parteneriat cu condiţii
Particularitatea Serbiei, este că multe uzine care trebuiau privatizate, fiind distruse de bombardamentele NATO, au putut fi cumpărate de corporaţiile occidentale pe nimic. Mai bine de 1800 de întreprinderi au fost privatizate după căderea lui Milošević. Cea mai importantă parte a industriei siderurgice naţionale este de acum înainte în mâinile US Steel - foarte ocupat cu disponibilizările - iar constructorul naţional de automobile, Zastava, a fost cumpărat de Fiat.
Ultimul “raport al progresului”pentru Serbia, al Comisiei Europene, subliniază că finalizarea privatizărilor constituie o prioritate pentru orice parteneriat cu UE. Acesta indică de asemenea că sistemul de securitate social - înglodit cu ajutoarele pentru cetăţeni - trebuie revăzut şi corectat în întregime. Putem spune fără teamă că am exagera că politica rigorii bugetare adoptată săptămâna aceasta la Belgrad a fost în mare parte redactată de funcţionarii de la Bruxelles şi ai Fondului Monetar Internaţional (FMI) care a venit atât de generos în ajutorul Serbiei. Nicio îndoială că pensionarii sârbi care şi-au văzut pensia diminuată la cererea instituţiilor străine, simt de acum toată greutatea acestei “ocazii istorice” pentru ţara lor. Pentru ei, iarna se anunţă în mod special grea.
