Alegeți o limbă
În 13 octombrie 1859, Multatuli îi scria soţiei sale: "Dragostea mea, mi-am terminat cartea, am terminat-o î n sfârşit!". 150 de ani mai târziu, celebrăm cartea cea mai importantă pentru literatura olandeză [în care un funcţionar olandez povesteşte oprimarea poporului indonezian pe plantaţiile de cafea din Indiile olandeze].
A reciti Max Havelaar este ca şi cum ai face o călătorie într-o ţară pe care ai vizitat-o în tinereţe, ale cărei momente importante au rămas gravate în memorie dar ale cărei detalii s-au şters. Este o carte care nu necesită o lectură lineară: este plină de schimbări de perspectivă, de poveşti amestecate una într-alta, de combinaţii neaşteptate şi de alte acrobaţii literare, care nu au practic nici un precedent. Pe de altă parte, a devenit o parte atât de inconturnabilă a patrimoniului cultural încât o cunoaştem mai mult sau mai puţin chiar şi fără să o fi citit. Este un roman plin de pasaje devenite clasice care s-au detaşat de contextul originar în decursul anilor, de la începutul surprinzător, cu o piesă de teatru, până la finalul impresionant, în care scriitorul îşi scoate necazurile adresându-se direct regelui Olandei ["Mai mult de treizeci de milioane de subiecţi ai Regelui sunt maltratate în numele dumneavoastră"]. Şi între ele, discursul marcant destinat şefilor din Lebak, povestea cioplitorului în piatră japonez, emoţionanta poveste a lui Saïdjah şi Adinda.
Aspectul avangardist al romanului nu stă dealtfel în limbaj şi nici în poemele pe care Multatuli le-a inserat în context. Este structura romanului, sau chiar lipsa sa de structură cea care sperie mereu cititorul contemporan. Este povestea lui Max Havelaar, funcţionarul colonial olandez, povestită de către religiosul german "Stern", cel care transrie exerciţiile literare ale unui anume "Sjaalman", ale cărui note s-au regăsit în mâinile lui "Batavus Droogstoppel", un meschin mic burghez... Suntem surprinşi în permanenţă: cine determină perspectiva în această carte?
La epoca sa, romanul nu a fost bine primit
Este logic faptul că la acea epocă, cândva, cartea să-şi fi atins scopul, cel de a scutura opinia publică faţă de oprimarea javanezilor indigeni de către coloniştii olandezi. Autorul se aştepta la un fel de lector ideal, capabil să interpreteze toate piedicile, ironia, jocul dintre ficţiune şi non-ficţiune, pentru a ajunge la mesajul esenţial. Chiar şi în zilele noastre, un cititor încăpăţânat, cunoscător al literaturii moderne şi post-moderne, nu ar şti ce să mai creadă.
Nu este deci deloc bizar faptul că Eduard Douwes Dekker (adevăratul nume al lui Multatuli) să fie mai convingător în lupta sa împotriva abuzurilor şi autorităţilor decât alter-ego-ul său literar Max Haveelar. Havelaar are ceva din dimensiunea unui zeu şi al unui Mesia, în timp ce în viaţa reală, Dekker acţiona cu mult mai puţină reţinere.
Este deci binecunoscut: Max Havelaar, cel care trebuia să fie un fel de agitator pentru o lume mai bună, a devenit literatură, şi nimic mai mult. Este şi motivul pentru care îl putem încă savura.
