Alegeți o limbă
Gerard Piqué este celebru din mai multe motive. În primul rând, este un excelent fotbalist, stâlp al echipei FC Barcelona şi al echipei naţionale spaniole. În al doilea rând, el este logodit cu starul columbian Shakira. Piqué este de asemenea un naţionalist catalan îndârjit, pentru a nu spune şovin, şi cu gura mare, în plus.
În primăvara anului trecut, în timpul celebrului "Clásico" dintre FC Barcelona şi Real Madrid, în timp ce jucătorii din ambele echipe îşi părăsiseră vestiarele şi se pregăteau să iasă pe teren, Piqué a strigat rivalilor săi: "Hei domnilor spanioli, cu avansul nostru de opt puncte am câştigat deja campionatul! Trebuie doar să mai luăm Cupa Regelui. A regelui vostru".
Piqué a spus cu voce tare ceea ce mulţi jucători şi suporteri ai Barcelonei gândesc în mintea lor. Toată lumea ar vrea ca Barcelona să îşi câştige victoriile numai în numele catalanilor, ca echipa catalană să poată participa la Cupa Mondială şi ca Piqué, Puyol, Busquets, Xavi şi Fabregas să aducă acasă trofeul nu pentru Spania, sau pentru regele Juan Carlos, ci pentru Catalonia. Pentru moment, este imposibil, FIFA i-a refuzat accesul la competiţiile internaţionale.
Sportul, un element al identităţii naţionale
Pentru naţionaliştii catalani, sportul a fost întotdeauna un element important al identităţii naţionale. Mai ales în timpul dictaturii lui Franco, când Real Madrid era clubul preferat al regimului, atunci golurile băgate "regaliştilor" aveau gustul dulce al răzbunării pentru anii de umilire şi de discriminare culturală.
Este acelaşi lucru cu scoţienii, care evocă din ce în ce mai făţiş un stat suveran [un referendum privind independenţa este prevăzut în 2014], şi iau fotbalul foarte în serios. Ei sunt gata de orice pentru a-şi sprijini echipa, la fel ca toate celelalte cluburi care joacă împotriva Angliei.
Evenimentele sportive oferă un cadru ideal pentru manifestaţiile separatiste. Cântece, steaguri, înscenarea unităţii naţionale fac parte din decorul obişnuit al stadioanelor din Catalonia, Ţara Bascilor, Scoţia sau Corsica. Dar este doar fundalul unei lupte politice crunte pentru putere şi bani.
Strada a fost până de curând terenul preferat al acestui război: în diferite părţi ale Europei, separatiştii puneau bombe în marile magazine, atacau poliţişti, organizau greve ale foamei. Adesea, teama de haos şi de dezintegrare a statului împingea politicienii spanioli, britanici sau francezi să răspundă cu o brutalitate oarbă.
Contextul şi felurile de a aborda situaţia s-au schimbat totuşi în ultimii ani. Acum, susţinătorii auto-determinării şi-au desfăşurat armele mai degrabă în atmosfera înăbuşită a cabinetelor ministeriale şi a instituţiilor europene, precum şi prin evenimente culturale, sau promovarea limbilor regionale. Este o strategie mult mai profitabilă: în ajunul alegerilor, sau pentru a menţine o majoritate parlamentară, guvernele se supun cererilor separatiştilor, în schimbul sprijinului acestora.
Paradă pentru a şterge eticheta de fanatici
Limba este de asemenea o armă formidabilă în această bătălie. Catalanii o mânuiesc de altfel la fel de bine ca fotbalul. În Catalonia, spaniola este considerată o limbă străină, şcolile fiind doar obligate să garanteze patru ore pe săptămână de spaniolă. Dar nicio şansă, pentru persoane care ar veni din Castilia sau Andaluzia, cu familiile lor, de a găsi o şcoală cu predare integrală în limba spaniolă.
În negocierile cu autorităţile de stat, separatiştii nu ezită să se bazeze pe o argumentare pro-europeană bine pusă la punct. Ei apără teza potrivit căreia independenţa Cataloniei, Ţării Bascilor sau a Scoţiei nu ar face niciun rău naţiunii britanice sau spaniole, fiindcă federalizarea UE va reduce oricum rolul Statelor-naţiuni. În cazul în care capitalele cedează în fiecare an puţin mai multă putere Comisiei Europene, de ce nu ar da un pic şi capitalei Edinburgh sau Barcelonei?
Cu această retorică euro-entuziastă, separatiştii au găsit parada bună pentru a şterge eticheta de fanatici periculoşi şi iresponsabili pe care o aveau lipită de frunte. În aceste condiţii, puterea centrală întâmpină ceva greutăţi să denunţe tezele separatiste, fiindcă ar trebui să atace idei pe care le-au propovăduit de atâta timp.
În Europa de astăzi noţiunea de "autoritate publică" este discreditată, dar ceea ce place în schimb este "descentralizarea", "apărarea limbilor locale", "protecţia produselor locale" şi în sfârşit "cooperarea regională".
Undeva între Luxemburg şi Slovacia
Dacă Scoţia, Catalonia şi Padania ar deveni membre ale UE, care le-ar fi greutatea politică? S-ar afla pe undeva între Luxemburg şi Slovacia, cu siguranţă nu într-o poziţie ideală pentru a-şi apăra în mod eficient interesele la Bruxelles. În mod paradoxal, acestea sunt cel mai bine apărate de marea Italie şi de marea Spanie.
Separatiştii europeni aleargă după iepure, fără a fi siguri de a-l prinde. Tactica târguielii pare mult mai profitabilă. Într-adevăr, Liga Nordului, atunci când era încă în guvernul de coaliţie al lui Silvio Berlusconi, a reuşit să schimbe regulile de finanţare a regiunilor în detrimentul regiunilor mai sărace. Creştin-democraţii din Convergència i Unió (CiU, Convergenţă şi Uniune, în catalană), cu ai lor 16 deputaţi în Parlamentul spaniol, au obţinut la rândul lor concesii în favoarea Cataloniei, în schimbul sprijinului lor pentru reformele lui Mariano Rajoy.
Se pare că Gerard Piqué nu a terminat cu sacrificiile, jucând pentru echipa naţională spaniolă. Din fericire, anul trecut, el a fost cruţat să care în braţe Cupa Regelui, fiindcă Real a câştigat finala.
