Paula Gil în timpul manifestaţiei din 12 martie 2011, la Lisabona.

Încă în aşteptarea unor zile mai bune

Pe 12 martie 2011, João, Alexandre şi Paula se găseau printre organizatorii unei manifestaţii împotriva precarităţii şi sărăciei. Un an mai târziu, în timp ce ţara se confruntă cu o nouă grevă generală, situaţia lor nu s-a îmbunătăţit.

Publicat pe 22 martie 2012 la 16:30
Tiago Figueiredo  |  Paula Gil în timpul manifestaţiei din 12 martie 2011, la Lisabona.

Într-un an, s-au schimbat puţine sau nimic în cartierul istoric din Lisabona, Alfama. Alexandre, Paula şi João fac şi ei parte din scenariu. Aici au organizat manifestaţia care a agitat apele în martie şi a adunat aproape jumătate de milion de persoane în stradă, cea care a fost imortalizată ca “Protestul generaţiei blocate”. E adevărat, viaţa lor a suferit unele schimbări, nici ţara nu mai e aceeaşi.

Cel mai înalt dintre cei trei prieteni are un look boem şi poartă ironia în vârful buzelor. Alexandre de Sousa Carvalho, de 27 de ani, nu pare surprins de viaţa de după 12 martie. “Ce s-a schimbat în viaţa mea? Am câştigat mai mulţi prieteni pe Facebook şi am fost cunoscut timp de o săptămână”, zice în timp ce bea o bere şi fumează o ţigară.

Ţara nu a cunoscut niciodată atâtea manifestaţii

Acum două luni a încetat să mai primească bursa de cercetare de 900 de euro şi a fost obligat să se mute din apartamentul unde locuia singur, în Lisabona. “Dorm într-o cameră nemobilată într-un apartament pe care îl împart cu opt persoane, iar pe unele nu le cunosc.” Aşteaptă răbdător banii din bursa pentru doctoratul pe care îl face, Studii Africane, mai concret un doctorat referitor la schimburile de putere în Zimbabwe şi Kenya.

Ultimul an al Paulei Gil, de 26 de ani, în aparenţă cea mai timidă din grup, dar nu cea mai puţin combativă, seamănă cu o călătorie într-un carusel: şi-a încheiat stagiul la o ONG, a fost şomeră (fără drept la indemnizaţie), a reînceput să muncească, cu false chitanţe verzi [folosite ca factură de lucrătorii independenţi] şi primeşte un salariu nu tocmai ridicat în domeniul adminsitrativ sau în secretariat. Ar putea fi mai bine. Ar putea fi mai rău. “De zece ani reuşesc să-mi plătesc cheltuielile.

Newsletter în limba română

Mai rău ar fi să rămână fără slujbă, ceea ce i întâmplă lui João Labrincha, de 28 de ani, care trăieşte fără ajutor din indemnizaţii, dar cu sprijinul necondiţionat al familiei. În ciuda greutăţilor, îşi trăieşte viaţa. “În scurt timp voi avea o slujbă. Pregătesc un proiect legat de cetăţenie.”

Dacă protestul de acum un an se dorea independent de partide, era laic şi îi viza pe şomeri, pe cei care câştigă 500 de euro, pe cei angajaţi sub pregătirea lor, pe stagiari, bursieri sau muncitori temporari, acesta a sfârşit prin a deveni ceva mai cuprinzător şi un studiu de caz pentru sociologi şi comentatori politici.

Organizatorii se mândresc că au deschis cutia Pandorei protestelor sociale din Portugalia şi chiar în Europa. “Fără a conta pe periada PREC [Procesul Revoluţionar în Curs din 1974], niciodată nu a existat un an plin cu atâtea manifestaţii în ţara noastră.” După 12M, au urmat 15M, sau 15O, sau 24N şi 21I.

La mâna tehnocraţilor

Cum era de aşteptat, mentorii protestelor din 12M au urmărit cu atenţie manifestaţiile din Europa, mai ales din Londra şi Atena. “Grecii trăiesc de doi ani în austeritate. Din fericire noi încă nu am ajuns la acest nivel de suferinţă socială.” Pentru Paula, adevărata violenţă nu provine de la persoanele care protestează pe străzi “ci din interiorul sistemului”.

João îşi aminteşte că în 2011 era o dinamică foarte diferită, care presupunea muzica cvartetului Deolinda [despre “geração parva”, “generaţia neştiutoare”], sfârşitul erei Socrates, creşterea numărului de şomeri şi chiar ecourile Primăverii Arabe. “Protestele care vor urma nu vor avea neapărat aceleaşi modele”, insistă João. Paula este de acord cu el. Alexandre este cel care pare mai puţin receptiv la idee: “Nu este corect să fim mereu aceiaşi care trebuie să se mişte pentru a organiza o manifestaţie mare ca aceea din 12 martie. Nu suntem în aşteptarea unui D. Sebastian [rege al Portugaliei în secolul al XVI-lea, supranumit ‘Cel Dorit’].”

Troica. Restricţii. Șomaj. Sângele fierbe când aud cuvintele acestea. “Politicienii noştri sunt simplii funcţionari care se limitează să asculte de vocea stăpânului: adică a doamnei Merkel sau a bancherilor din Germania.” Cei trei sunt preocupaţi că portughezii sunt pe cale să fie “transformaţi în marionete de tehnocraţi”.

Detractorii mişcării ne numesc “o jumătate de duzină de Deolindos radicali” care se limitează să conteste dar nu prezintă soluţii concrete pentru viitor. “Poate că nu ştim ce vrem dar ştim ce nu vrem”, răspund ei.

Paulei i-ar plăcea să continue să lucreze în Portugalia, şi să “contribuie la schimbare”, dar nu este imposibil să se vadă obligată să se îndrepte spre alte locuri. “Nu ar fi o noutate, din moment ce am mai fost emigrantă în Anglia şi în Luxemburg.”

Alexandre vrea să fie în Kenya peste un an pentru a urmări alegerile din această ţară africană, despre care îşi scrie teza de doctorat. Şi încă nu ştie dacă apoi se va întoarce. “Vreau ce vrem toţi. Vreau ca ţara mea să mă iubească precum o iubesc eu.

Social

A opta grevă în mai puţin de un an

Pe 22 martie, este grevă generală în Portugalia. Confederaţia generală a muncitorilor portughezi (CGTP) a lansat un apel la proteste faţă de măsurile de austeritate adoptate de Guvernul de centru-dreapta condus de Pedro Passos Coelho. Este vorba de a “opta grevă după 25 aprilie 2011”, notează ziarul Público, dar, de această dată, sindicatul CGTP s-a lansat singur în luptă. Sindicatul UGT, apropiat de Partidul Socialist, nu participă la mişcarea grevistă. CGTP se opune în special reformei Codului Muncii negociată de Guvern şi acceptată de UGT.

Într-un editorial, cotidianul cu sediul la Lisabona nu crede că -

greva generală va contribui la găsirea de soluţii pentru situaţia dificilă în care ne aflăm. Grevele generale din Portugalia au exprimat întotdeauna opoziţia faţă de schimbările reglementărilor în domeniul muncii. Iar cea de acum nu face excepţie şi coincide cu mişcări similare din alte state europene precum Italia sau Spania, unde codurile muncii sunt pe cale să fie schimbate, sub presiunile crizei şi a şomajului în creştere.

Tags

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect