Alegeți o limbă
Îşi face începuturile la teatru, şi nu pe jumătate. Timp de o oră şi jumătate, Eric Cantona va fi singur pe scenă într-o piesă contemporană, „Face au paradis”, de Nathalie Saugeon. Din 26 ianuarie, la Teatrul Marigny, la Paris. Într-un decor de sfârşit de lume, el joacă rolul lui Max, un om pe moarte ascuns într-o peşteră. Dar n-are pic de trac. "Ştiu unde mă îndrept", spune Cantona, care îşi evocă trecutul lui de fotbalist. "Scopul meu, băieţel fiind, era să-mi joc rolul în faţa a 80 000 de persoane, şi am făcut-o. Deci, o sală de 400 de locuri ...".
Există o enigmă Cantona. De ce un fotbalist francez, ales "jucător al secolului" în 2001 de suporterii echipei Manchester United, club englez unde a jucat în anii 1990, continuă să adauge activităţi în colecţia lui culturală ? CV-ul oficial intrigă. Pictează. A jucat în unsprezece filme, de la „Fericirea târzie” (1995), de Etienne Chatiliez, până la "Ensemble, c'est tout" (în sale în Franţa din 17 februarie) de Léa Fazer. A urcat treptele ultimului Festival de la Cannes, ca actor şi co-producător al filmului „Looking for Eric”, de Ken Loach. O carte recentă dezvăluie fotograful : "Elle, Lui et les autres" (Ea, el şi ceilalţi, editura DDB), în care reuneşte portretele făcute de el oamenilor din locuinţe precare, pentru Fondation Abbé Pierre. El este, de asemenea, un colecţionar de artă. A produs piese de teatru. A fondat compania de producţie Canto Bros. Cantona artist? Franţa este sceptică. Imaginea lui este aceea a unui om greu de controlat, arogant, care nu şi-a găsit locul. Anglia, în schimb, îl adulează într-un fel inimaginabil la noi. Este adevărat că pentru Cantona fotbalul este o artă. Juca cu bustul drept, prelungit de gulerul de la maieu. Îşi sărbătorea golurile oprindu-se brusc, cu braţele deschise, ca şi cum ar fi vrut să absoarbă bucuria publicului.
Cele mai frumoase zece goluri engleze ale lui Eric Cantona
Tatăl lui, Albert Cantona, era infirmier în domeniul psihiatriei, dar şi pictor. "La 10 ani, Eric mă privea pictând şi desena şi el foarte mult, povesteşte Albert Cantona. Vroia să-l duc să vadă expoziţii". Éric Cantona a părăsit şcoala la 15 ani pentru clubul de la Auxerre, unde a semnat primul său contract de profesionist. În Bourgogne, regiunea clubului său, a pictat mult. Şi-a expus picturile, în 1988, la Marsilia. Ele sunt violente, expresioniste, foarte colorate, cu foc, cu dolari peste tot. Colecţionarul este de asemenea precoce. La 22 de ani, şi-a cumpărat o duzină de tablouri de pictori post-impresionişti. Gustul său a evoluat considerabil spre artiştii actuali. A achiziţionat recent cinci tablouri format mare de Ronan Barrot. În fotografie, el colecţionează doar Saul Leiter, Sarah Moon, Sabine Weiss, Lucien Hervé, chinezul Fan Ho.. În ultimii şapte sau opt ani, Cantona nu mai pictează, el fotografiază. În argint (este vorba despre fotografie în sensul tradiţional al termenului, pentru a face deosebirea faţă de fotografia numerică) fără recadrări sau retuşări. Brut, ca şi caracterul lui. El nu vrea să se retuşeze nici portretele lui. "De ce m-ar ameliora, eu nu vând iluzie!". Are trei teme: detalii abstracte în culoare, luptele cu tauri în alb şi negru, pe care le-a expus, şi persoanele în locuinţe precare.
Multiartist pe teren şi în aproate toate domeniile culturale
Relaţia lui cu cărţile, ca şi cu arta, este carnală. A văzut toate filmele şi citit toate cărţile lui Pasolini. La festivalul de film de la Locarno (Elveţia) în 2008, Pasolini este în inima unui schimb de impresii cu un regizor pe care îl admiră, Bertrand Bonello, diamant al filmelor de autor. "Am vorbit despre "Cine sunt", scris de Pasolini atunci când credea că era pe moarte, spune Bonello. Eric avea o gândire foarte directă, foarte personală despre această carte". Poeţii pe care îi admiră : Ezra Pound, Antonin Artaud, Yves Bonnefoy, cineaştii Pasolini, Renoir, Fassbinder, scriitorii Oscar Wilde sau Hermann Hesse, pictorii Zoran Music sau Antoni Tàpies. Putem identifica, de la acest ansamblu coerent, ceea ce-l consumă pe Cantona: o artă expresionistă grăitoare - ca şi piesa pe care o va juca - despre moarte, despre război, despre excludere, despre dezrădăcinare, despre coşmaruri. Dar şi despre căutarea de sine. La 20 de ani, la Auxerre, el urmează o psihanaliză. "M-a ajutat să mă cunosc, spune interesatul. Dar mai apoi a devenit o zăpăceală".
Se schiţează asemeni unui artist romantic, rănit, stăpân pe sine, un toreador care îşi caută locul în arenă, care înaintează manipulând cuvântul brutal şi gestul violent - în 1995, Cantona a pedepsit un suporter jignitor. Viziunea este un pic clişeu, dar sinceră. Vrea el să devină un actor mare, cum a fost un mare fotbalist ? Se simte mai curând că vrea să colecţioneze experienţele. "Sunt atât de multe lucruri pe care vreau să le fac..." "Are un proiect de film”, spune fratele lui, Jean-Marie Cantona, bazat pe povestea fratelui bunicului lor, originar din Sardinia. Eric zice de asemenea că va fi într-o zi fotograf de război. "În şapte ani".
Şutul lui Cantona împotriva unui suporter englez în 1995
