Alegeți o limbă
Tony Blair are o capacitate aproape shakespeariană de a captura o lume mare pe o scenă mică. La ancheta asupra invaziei Irakului, el ne-a invitat să-i interpretăm acţiunile în contextul cel mai larg: să încetăm a încerca să citim cu lupa ce este scris în caractere mici şi să-l judecăm în funcţie de ambiţiile sale la nivel mondial. Dar chiar dacă am accepta invitaţia lui, asta tot nu ar face din el un Henry V cuceritor. Ne-am afla mai curând în Tragedia lui Tony Blair, parte dintr-un serial care începe cu Tragedia Occidentului în Orientul Mijlociu, şi care ar putea să se termine cu Tragedia Umanităţii. Marile state moderne beneficiază uneori de o imensă putere militară. Dar, creşterea capacităţii războinice nu este neapărat însoţită de o mai mare înţelepciune strategică. Dacă este uşor să se înceapă un război, este mult mai greu de a-l termina într-un mod satisfăcător. Un bloc atât de puternic ca Occidentul poate modifica destinul altor naţiuni şi continente. Totuşi, înainte de a face aceasta, este vital de a calcula toate consecinţele. Este exact ceea ce nu s-a făcut în Irak, şi este cel mai mare eşec în această poveste.
Un război porneşte uşor şi sfârşeşte greu
Oricine a studiat istoria secolului al XX-lea ar fi trebuit să ştie mai bine. Primul Război Mondial a însemnat sfârşitul Imperiului otoman, creând un vid strategic în Orientul Mijlociu. La vremea respectivă totuşi acest lucru nu a fost vizibil, cea mai mare parte a regiunii fiind prinsă în actul final al imperialismului european. Al Doilea Război Mondial a venit să pecetluiască această situaţie. Dar nimeni nu a propus un nou sistem. Plecam pe principiul că vom putea menţine un control în Orientul Mijlociu printr-o reţea de regimuri prietenoase. Poate că lucrurile ar fi fost diferite dacă măcar un om de stat occidental de geniu ar fi ajuns la o concluzie diferită şi s-ar fi gândit să realinieze diplomaţia noastră în favoarea unor forţe la prima vedere mai puţin prietenoase. Nasserişti, Ba'athişti, naţionalişti arabi de orice fel: deşi cei mai mulţi dintre ei erau instinctiv anti-occidentali, nici unul dintre planurile lor pentru propriile lor ţări nu era fundamental ireconciliabil cu interesele occidentale. De fiecare dată când arabii au vrut să se modernizeze, ar fi trebuit să-i încurajăm în calea modernităţii. Nu am făcut-o. Apoi a venit 11 septembrie, care ne-a confortat în convingerea de a ne găsi în inima unei ciocniri a civilizaţiilor. George Bush întreba de ce ne urăsc oare. Neo-conservatorii au adus răspunsul: deoarece sunt atât de mulţi care trăiesc în state falimentare, înăbuşiţi de un cotidian făcut din opresiune. Oferiţi-le democraţie şi libertate şi totul va fi bine.
SUA, un proiect de succes al Iluminismului
De la Iluminism încoace, intelectualii au fost de multe ori seduşi de iluzia că este posibil să se remodeleze natura umană şi că ştiinţele politice pot rezolva probleme cu aceeaşi precizie matematică precum ştiinţele naturale. Marxismul a fost fantezia cea mai persistentă, deşi fascismul şi apartheidul îşi merită de asemenea locul pe acest piedestal al dezonorii. Doar un singur proiect al Iluminismului a funcţionat: SUA. Proiectul pleca de la început cu un avantaj: teoreticienii lor nu planau în afara spaţiului şi timpului. Oamenii care au scris Constituţia americană au trebuit în acelaşi timp să se lupte cu realităţile guvernării. În Irak, aceste realităţi au fost ignorate. Intră în scenă Tony Blair, un erou tragic întrucât distrus de virtuţile lui. El a fost împins în Irak de idealismul şi de grandoarea lui. Convins de Adevărul lui moral, el se simţea justificat în ignorarea întrebărilor fără importanţă. Mai presus de toate, el se simţea îndreptăţit de a face război de pe canapeaua lui şi de a evita să vorbească cu oricine ar fi putut sugera un scenariu-catastrofă. După multă auto-convingere, trebuia să stea departe de oricine ar fi putut să-i ameninţe certitudinile. Irak va sfârşi fără îndoială prin a găsi un mod de funcţionare, dar va lua mult timp, prea mult pentru a opri tumultul de tineri mânioşi de pe străzile musulmane – pentru care Palestina este un dinte inflamat – sau vârtejurile regimurilor ameninţătoare. Pericolul creşte, iar încrederea occidentalilor scade. Saddam nu avea arme de distrugere în masă, dar cât timp va lua teroriştilor ca să le dobândească ? Chiar atunci când aveam nevoie de un guvern puternic, Tony Blair a venit să submineze încrederea publicului. Să sperăm că nu va trebui să se apere şi în faţa comisiei îngerului Gabriel – formată printre alţii de Bismarck, Saladin, Talleyrand şi Lady Thatcher, – însărcinată de a examina greşelile care au condus la Al Treilea Război Mondial.
