Alegeți o limbă
Franţa reprezintă jumătate din motorul franco-german care propulsează Uniunea Europeană. În timpul crizei din zona euro, Franţa a fost un element de echilibru între statele nordice, prudente din punct de vedere bugetar, şi sudul care nu poate limita cheltuielile, între creditori şi debitori. Şi este o ţară mare. Dacă Franţa ar fi următorul stat din zona euro care s-ar confrunta cu probleme economice, ar apărea dubii în legătură cu supravieţuirea monedei euro.
De aceea contează atât de mult eventuala victorie a candidatului socialist François Hollande în scrutinul prezidenţial francez. În primul tur de scrutin, desfăşurat pe 22 aprilie, Hollande s-a clasat înaintea actualului preşedinte, Nicolas Sarkozy. Cu excepţia unui şoc electoral, spre exemplu o gafă majoră în dezbaterile televizate de săptămâna viitoare, François Hollande poate fi sigur de victorie în al doilea tur de scrutin, iar partidul său poate câştiga şi alegerile parlamentare din iunie.
Revista The Economist l-a susţinut pe Nicolas Sarkozy în scrutinul prezidenţial din 2007, atunci când le promitea alegătorilor că nu are altă opţiune decât schimbarea. Sarkozy a avut ghinionul de a se confrunta cu această criză economică globală începând din 2008. Însă el a avut şi unele realizări: flexibilizarea săptămânii de 35 de ore, instituită de socialişti în anul 2000, autonomia universitară, vârsta de pensionare.
Riscuri privind prosperitatea Franţei
Cu toate acestea, politicile lui Nicolas Sarkozy s-au dovedit la fel de imprevizibile şi de lipsite de credibilitate ca şi personalitatea lui. Pentru toate acestea, dacă am avea drept de vot în scrutinul din 6 mai, i-am acorda votul domnului Sarkozy - , dar nu neapărat pentru meritele proprii cât pentru a-l ţine la distanţă pe François Hollande.
Cu un preşedinte socialist, Franţa ar avea o singură mare realizare. François Hollande se opune austerităţii fiscale impusă cu duritate de Germania şi care obstrucţionează şansele de relansare economică în zona euro. Însă face acest lucru din raţiuni greşite şi este foarte probabil să aibă atât de multe alte acţiuni eronate încât ar exista riscuri privind prosperitatea Franţei şi a zonei euro.
François Hollande vorbeşte atât de frecvent de dreptate socială, dar aproape deloc de necesitatea creşterii economice. Deşi pledează pentru reducerea deficitului bugetar, planul său este să atingă acest obiectiv prin creşterea impozitelor, nu prin diminuarea cheltuielilor.
François Hollande promite că va angaja 60 000 de noi profesori. Pe baza propriilor calcule, propunerile sale ar conduce la creşterea cheltuielilor cu 20 de miliarde de euro în următorii cinci ani. Iar aparatul instituţional statal ar creşte şi mai mult decât acum.
Ar trebui să fim foarte optimişti pentru a presupune că, cine ştie cum, în pofida a ceea ce a spus, în pofida a ceea ce intenţionează, François Hollande ar face în final ceea ce trebuie. Candidatul socialist francez manifestă o profundă atitudine împotriva stimulării afacerilor. Nu există niciun indiciu în ultimele luni sau în îndelungata sa carieră de lider de partid care să sugereze că domnul Hollande ar fi suficient de curajos încât să renunţe la programul său electoral şi să reformeze cu adevărat Franţa.
Ce se întâmplă însă cu restul Europei? La acest capitol, refuzul domnului Hollande de a accepta orice formă de diminuare a cheltuielilor a avut un efect nefericit pe termen scurt: el propune în mod inteligent modificarea Pactului fiscal din zona euro astfel încât tratatul să nu prevadă doar obligaţii adresate guvernelor în sensul reducerii deficitelor şi cheltuielilor, ci să promoveze şi creşterea economică.
Iniţiativa se adaugă numeroaselor critici la adresa planului de austeritate de inspiraţie germană, critici care sunt acum în întreaga Europă, din Irlanda şi Olanda până în Italia şi Spania.
Opoziţie faţă de schimbare
Problema este că, spre deosebire de premierul italian Mario Monti, obiecţiile lui François Hollande faţă de Pactul fiscal nu se referă doar la aspecte macroeconomice precum ritmul măsurilor de austeritate fiscală. Ci, mai degrabă, este vorba de opoziţia faţă de schimbare şi determinarea de a menţine cu orice preţ modelul social francez. François Hollande nu propune o reformă fiscală mai lentă pentru a atenua efectele tranziţiei: el refuză orice reformă.
Treptat, toţi cancelarii germani reuşesc să tempereze atitudinea preşedinţilor francezi, iar François Hollande ar fi un partener mai puţin imprevizibil decât Nicolas Sarkozy. Dar refuzul său de a accepta orice reforme structurale i-ar îngreuna cu siguranţă sarcina de a o convinge pe Angela Merkel să tolereze o rată mai mare a inflaţiei sau să ia în considerare vreo formulă de creditare reciprocă. De ce alegătorii germani ar trebui să accepte medicamente amare când cei din Franţa refuză?
Este foarte probabil ca viitorul preşedinte Hollande să încline balanţa în sensul relaxării austerităţii. La fel de probabil este ca el să îi facă pe germani să se îndrepte în direcţia opusă. În ambele cazuri, un lucru este cert: un preşedinte francez atât de ostil schimbării ar submina voinţa Europei de a continua reformele dificile necesare pentru supravieţuirea monedei euro. Iar acest lucru îl face un personaj periculos.
