Franţa: Cine vorbeşte despre revoluţie?

6 mai 2012 – Financial Times (Londra)

O speranţă pentru unii şi un demon pentru alţii. Candidatul socialist, favorit în scrutinul prezidenţial francez din 6 mai, a lansat o dezbatere pe tema unei politici economice alternative în Europa. Dar, pentru a îndeplini promisiunea creşterii economice, va trebui să se adapteze realităţilor economiei de piaţă.

Scrutinul prezidenţial din Franţa a evidenţiat o faţetă a unei Europe în situaţie revoluţionară. Cu toate acestea, ar fi o eroare să tragem concluzia că A Cincea Republică franceză este pe cale să aleagă un preşedinte revoluţionar.

Democraţia europeană are o nouă paradigmă organizatorică. Cetăţenii au posibilitatea de a schimba liderii din când în când, însă doar dacă înţeleg clar că alegerile nu vor aduce o schimbare de direcţie. Fie că sunt în stânga sau în dreapta eşichierului politic, în interiorul sau în afara zonei euro, elitele aflate la conducere se închină în faţa altarului austerităţii. Guvernele au totuşi posibilitatea unor mişcări, în anumite limite, pot sugera unele politici speciale. Dar nimeni nu îndrăzneşte să încalce dogma corectitudinii fiscale.

Sentimentul de inutilitate generat de această situaţie a conferit un aer revoluţionar primului tur al scrutinului prezidenţial din Franţa. Faptul că aproape 20% dintre alegători au votat în primul tur cu candidata Frontului Naţional, Marine Le Pen, iar peste 10% l-au susţinut pe Jean-Luc Mélenchon (Frontul de Stânga) evidenţiază nivelul profund al frustrării naţionale. Această situaţie a reamintit, dacă mai era nevoie, cum înfloresc populismul şi xenophobia în perioadele de criză economică.

Francezii nu sunt singuri. În Ungaria, Viktor Orbán conduce un guvern de dreapta cu accente naţionaliste care a încălcat valorile statului de drept în efortul de instaurare a unei hegemonii politice permanente. Dreapta populistă este în ascensiune în statele mici din nordul Europei, exemple fiind formaţiuni de genul Adevăraţii Finlandezi sau Partidul Libertăţii, al lui Geert Wilders. În Olanda şi în alte state, euroscepticismul a devenit emblema extremiştilor de stânga.

Conservator cu "c" mic

Totuşi, alegerea pe care Franţa trebuie să o facă în scrutinul prezidenţial de duminică este una mult mai familiară, polemicile din campania electorală evidenţiind marja îngustă a opţiunilor politice. Liderul socialist François Hollande este un conservator cu “c” mic care doreşte să asume din nou modelul economiei sociale de piaţă din perioada postbelică. Şi platforma preşedintelui Nicolas Sarkozy pentru obţinerea unui nou mandat este una cu elemente nostalgice. Domnul Sarkozy promite să readucă Franţa la măreţia pe care a avut-o pe vremea lui Charles De Gaulle. Impresia puternică rămasă după dezbaterea televizată de săptămâna aceasta dintre cei doi candidaţi este una a unei ostilităţi personale profunde, mai degrabă decât a unor diferenţe politice majore.

Cu excepţia unei dezamăgiri de proporţii, François Hollande are acum şansa de a câştiga; dar nu pentru că ar fi atras admiraţia şi respectul francezilor, ci mai degrabă pentru că Nicolas Sarkozy a pierdut aceste lucruri. Atributele care i se potrivesc lui Hollande sunt “pragmatic”, “prudent” şi “lipsit de culoare”. Oare când a mai spus un potenţial preşedinte în campania electorală că este o persoană “normală”?

În afara Franţei, domnul Hollande a fost portretizat ca un fel de demon. Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, nu îl consideră nici pe departe pe Nicolas Sarkozy sufletul său pereche, dar a fost auzită spunând că ar fi un “coşmar” să colaboreze cu François Hollande. Premierul britanic, David Cameron, l-a ironizat pe liderul socialist francez în timpul vizitei acestuia la Londra, în urmă cu câteva săptămâni.

Influenta publicaţieThe Economist a scris pe prima paginăcă François Hollande este “periculos”, deşi, fiind britanică, revista a adăugat calificativul “mai degrabă” acestui epitet. Conform The Economist, potenţialul preşedinte “crede într-un mod original în necesitatea creării unei societăţi mai corecte”. Ei bine, ce poate fi mai periculos decât acest lucru?

Economia înseamnă altceva decât reduceri bugetare şi creşteri fiscale

Această atitudine alarmistă are premise bizare: una ar fi că, potrivit lecţiei învăţate de curând, guvernele nu ar trebui să intervină pe pieţele financiare; alta ar fi că actuala strategie economică a Europei a fost un succes răsunător în reconstruirea finanţelor publice şi în restabilirea creşterii economice. Mă gândeam că cei mai activi discipoli ai liberalismului economic au fost alertaţi de criza globală în legătură cu riscurile capitalismului financiar neîngrădit. Cât despre modelul unic al austerităţii, chiar şi unii lideri politici germani încep să se întrebe dacă economia nu înseamnă cumva şi altceva decât reduceri bugetare şi creşteri fiscale.

În orice caz, viitorul preşedinte Hollande s-ar confrunta cu constrângeri mari. Pieţele financiare vor tempera în mod drastic orice acţiune în sensul creşterii economice. O frână şi mai puternică va fi aplicată de autopercepţia Franţei. Statele pline de datorii din sudul Europei ar putea să considere o Franţă socialistă drept un aliat important. Însă François Hollande are, la fel ca şi predecesorii săi de la Palatul Elysée, o perspectivă geopolitică total diferită asupra continentului. Conform acestei perspective, Franţa pretinde în continuare o poziţie de lider la nivel european, precum şi un statut de egalitate cu Germania în profilarea viitorului continentului. Aşa cum François Mitterrand şi-a dat seama foarte clar în momentul adoptării politicii “francului puternic”, acum 30 de ani, aceste ambiţii au şi un preţ. În situaţiile extreme, Germania stabileşte regulile pe plan economic.

François Hollande are una sau două idei bizare. Impozitarea profitului celor bogaţi la nivelul de 75% va păstra curate conştiinţele socialiştilor, dar nu va aduce beneficii pe plan economic. Nu îl poate împiedica nimeni să schimbe modelul actual de austeritate bugetară. Creşterea economică nu este o idee de stânga – întrebaţi-l pe premierul tehnocrat al Italiei, Mario Monti. Planurile lui Monti de liberalizare economică şi reducere a deficitului bugetar depind, în primul rând, de găsirea unei soluţii pentru depăşirea stagnării economice. O idee cu adevărat “periculoasă” în Europa actuală nu este organizarea unei dezbateri pe tema creşterii economice, ci presupunerea că lucrurile pot continua aşa cum sunt acum. Trebuie să existe o punte între recesiune şi reducerea deficitului. Fără această punte, Europa riscă într-adevăr o revoluţie, chiar dacă nu încă în Franţa.

Factual or translation error? Tell us.