Apărare comună: Trebuie să strângem rândurile

Soldaţi germani în timpul unui exerciţiu de pregătire a operaţiunii  ATALANTA împotriva piraţilor, în largul cotelor somaleze, în 2008. (AFP)
Soldaţi germani în timpul unui exerciţiu de pregătire a operaţiunii ATALANTA împotriva piraţilor, în largul cotelor somaleze, în 2008. (AFP)
9 martie 2010 – European Voice (Bruxelles)

În materie de apărare, statele membre preferă să-şi dezvolte fiecare armatele şi strategiile lor separate, şi sunt reticente în a pune în aplicare o politică şi unităţi militare comune. Dar problemele generate de conflictul din Afganistan ar trebui să le împingă să-şi reconsidere această poziţie.

Acest an ar putea fi crucial pentru viitorul apărării europene. Ţările care înfruntă talibanii din Afganistan vor descoperi dacă noua lor strategie contra-insurgenţă funcţionează pe teren. NATO şi Uniunea Europeană vor şti dacă în Cipru conflictul este rezolvat sau îngheţat, ceea ce este important din cauza redundanţei considerabile între cele două alianţe, mai ales că insula este principalul obstacol care le împiedicâ să coopereze mai strâns.

Statele Unite şi Marea Britanie vor întreprinde analize strategice pentru a identifica principalele ameninţări cu care se confruntă, şi cum să reacţioneze la acestea. NATO, odată cu întoarcerea Franţei în cadrul comandamentului integrat, ar trebui să se doteze de asemenea cu un nou concept strategic menit să-i crească pertinenţa. În ceea ce priveşte UE, ea va fi în măsură să verifice dacă noile mecanisme şi instituţii de politică externă şi de securitate pe care le-a stabilit cu Tratatul de la Lisabona îi fac acţiunile mai coerente şi mai eficiente.

Sfârşitul războiului rece şi revizuirea strategiei

De la sfârşitul războiului rece, acum douăzeci de ani, aliaţii s-au angajat în mod individual în a-şi revizui strategia, anunţând "schimbări radicale". Dar aceste ambiţii nu au dat mari rezultate, nu numai în statele membre, dar, de asemenea, la nivel european. Grupările tactice ale UE, create în 2004, trebuiau teoretic să confere UE mai multă rapiditate şi flexibilitate în faţa crizelor. Până în prezent, nici una dintre aceste grupări tactice nu a fost desfăşurată. Situaţia este diferită de această dată, o diferenţă care poate fi rezumată în două cuvinte: Afganistan şi bugete. Afganistan a arătat în mod clar că nici NATO, nici UE sau statele sale membre nu dispun de mijloace pentru a efectua genul de război practicat de către talibani. Ei vor trebui să se adapteze dacă doresc să câştige. Creşterea cataclismică a deficitelor a urcat presiunea în favoarea unei mai bune gestionări a bugetelor apărării.

Bugetele apărării combinate ale celor 27 de state membre ale UE reprezintă în prezent aproape jumătate din ceea ce Statele Unite cheltuiesc pentru forţele lor armate. Dar, cum cheltuielile UE sunt fragmentate iar fiecare ţară menţine în întregime o armată, proporţia dedicată investiţiilor este mult mai mică decât în SUA, inclusiv pentru cercetare şi dezvoltare – 42 de miliarde de euro în Europa şi 166 de miliarde în SUA, conform datelor Agenţiei Europene de Apărare (EDA). În schimb, cele 26 de state membre ale EDA (toate ţările UE, cu excepţia Danemarcei) au cheltuit mai mult în absolut asupra personalului decât Statele Unite, 106 miliarde faţă de 93 miliarde. Ceea ce sugerează o problemă de exces de cadre, echipate de o industrie a apărării care nu este atât de competitivă pe cât ar putea.

EDA, strategia europeană de securitate, politica de securitate...vorbe-n vânt?

Aceste cifre consolidează logica care a stat la baza înfiinţării EDA, ale cărei proiecte sunt menite să promoveze cooperarea în cercetare şi dezvoltare, iar pe termen lung, să creeze o piaţă a apărării interne. Dar EDA şi, în general, proiectele bazate pe cooperare se izbesc încă de vechile obiceiuri. Astfel, cei 27 de membri UE îşi gerează propriile evaluări ale ameninţărilor şi planificare strategică. Strategia europeană de securitate din 2003, actualizată în decembrie 2008, este mult prea vagă pentru a servi drept ghid strategic. Iar un astfel de ghid ar fi esenţial, UE chiar ar avea nevoie de el cu disperare, întrucât Statele membre îşi stabilesc priorităţile de apărare în domenii incredibil de diferite, ţinând seama de complementaritatea lor şi de economiile de scară.

Unele State membre se concentrează pe apărarea patriei împotriva unui inamic imaginar. Altele îşi îndreaptă resursele spre noi tipuri de război, cum ar fi atacurile cibernetice. Iar alţii cred că forţele lor armate trebuiesc în primul rând însărcinate cu misiuni de menţinere a păcii sau construirea structurilor de stat, şi prin urmare, pun accentul pe capacitatea de desfăşurare şi competenţe şi capacităţi mai "soft. Dezvoltarea Politicii Europene de Securitate şi Apărare (PESA), a fost realizată de statele membre în ultimii zece ani. Dar, fără o evaluare adecvată a capacităţii de apărare a acestora şi de complementaritatea lor eventuală, PESA va continua să fie frânată de soluţii improvizate şi politici naţionale mult mai puţin eficace decât ar putea fi. Afganistanul este tocmai genul de criză care pune crud în evidenţă neajunsurile acestei abordări.

Factual or translation error? Tell us.