Alegeți o limbă
Criza zonei euro şi recentul jubileu al reginei Elisabeta a Angliei nu au aparent nimic în comun. Şi totuşi, amândouă ne amintesc de importanţa şi de puterea unui discurs pozitiv, precum şi de imposibilitatea de a reuşi ceva în lipsa acestui discurs.
Comentând pe BBC marea paradă a unei întregi flotile pe Tamisa şi defileul ecvestru în onoarea reginei, istoricul Simon Schama vorbea despre “bărci mici şi idei mari”. El înţelege prin aceasta că monarhia engleză poate construi o legătură între trecutul şi viitorul ţării, trecând peste meschinăria şi urâţenia politicii de zi cu zi. Moştenirea regilor şi reginelor, care îşi adânceşte rădăcinile în mai mult de un mileniu de istorie (simbolismul persistent al coroanei şi caleştii, şi efectiv monarhia drept întruchipare efectivă mai întâi a Angliei, apoi a Marii Britanii), uneşte britanicii în jurul unui destin comun.
Cinicii vor spune că nu este nimic nou sub soare şi că este vorba ca de obicei de a distrage atenţia poporului cu pâine şi circ. Şi totuşi obiectivul este de a inspira şi a înflăcăra inimile, cu un proiect şi cu un discurs plin de speranţă. Ne putem aştepta ca grecii, spaniolii, portughezii şi alte popoare europene să primească cu bucurie austeritatea care le este impusă numai fiindcă în Germania şi în alte ţări din nordul Europei sunt luaţi drept leneşi şi risipitori? Acestea sunt cuvinte care agresează, care crează ranchiună şi divizări într-un moment în care unitatea şi solidaritatea sunt esenţiale.
A reconcilia trecutul şi viitorul, o artă
Grecia, în special, trebuie să găsească o modalitate de a-şi reconcilia trecutul şi viitorul, dar ea nu dispune ca Marea Britanie, de un monarh pentru a face acest lucru. Şi ca leagăn al celei mai vechi democraţii din lume, are nevoie de alte simboluri de reînnoire naţională decât de sceptre şi de parade. Cititorii din vest cunosc demult, practic de pe vremea operelor lui Homer, această lume mediteraneană: insulele ei, ţărmurile şi popoarele sale unite prin diplomaţie, comerţ, căsătorii, ulei, vin şi corăbii. Grecia ar putea deveni din nou unul dintre pilonii acestei lumi, dacă foloseşte de criza actuală pentru a-şi făuri un nou viitor.
Această viziune nu este o utopie. Rezervele de gaze naturale din estul Mării Mediterane sunt estimate la peste 1 000 de miliarde de metri cubici – suficient pentru a satisface cererea mondială timp de un an. Există de asemenea depozite de gaze şi petrol în largul coastei Greciei, în Marea Egee şi în Marea Ionică – suficient pentru a inversa situaţia financiară a Greciei şi a întregii regiuni. Israel şi Cipru proiectează o explorare în comun, Israel şi Grecia discută de un proiect de conducte de gaze, Turcia şi Liban fac prospecţiuni iar Egiptul va acorda licenţe de explorare.
Dar, ca întotdeauna, intervine politica. Toate aceste ţări sunt în conflict politic sau maritim. În ceea ce priveşte Cipru, turcii nu au relaţii decât cu Republica Ciprului de Nord, singura pe care o recunosc, iar discursul lor nu este deloc prietenos în privinţa forajelor efectuate de Israel în colaborare cu guvernul Republicii Cipru, sub protecţia Greciei. Ciprioţii greci se folosesc în mod regulat de apartenenţa lor la UE pentru a se opune oricărui acord cu Turcia, aşa cum făcea şi Grecia. Turcii nu vor accepta nave cipriote în porturile lor şi sunt certaţi cu Israelul de când nouă cetăţeni turci au fost ucişi pe un vas care încerca să spargă blocada Israelului asupra Fâşiei Gaza. Libanul şi Israelul nu au relaţii diplomatice.
Dezvoltarea regiunilor, împiedicată de politică
Cu alte cuvinte bogăţiile, locurile de muncă şi dezvoltarea – de care ar putea beneficia ţările regiunii datorită unei exploatări responsabile a energiei lor – le scapă, fiindcă fiecare refuză accesul duşmanilor lor dar pretinde în acelaşi timp partea care consideră că i se cuvine.
Proiectul unei Comunităţi mediteranene ale energiei pare menită să rămână doar un vis. Ori, în iulie va fi aniversarea a 60 de ani de la ratificarea Tratatului de la Paris, care a stabilit Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) între Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, la numai şase ani după sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. În timpul celor 70 de ani de dinainte, Germania şi Franţa s-au confruntat în trei războaie devastatoare, ultimele două ruinând economiile continentului european şi decimându-i populaţia.
Ura şi suspiciunea între Franţa şi Germania erau cel puţin la fel de puternice şi de adânc înrădăcinate ca şi cele între ţările din estul Mării Mediterane. Şi totuşi ministrul francez de Externe, Robert Schuman, şi consilierul său, Jean Monnet, au anunţat în 1950 proiectul Comunităţii Europene, doar la cinci ani după ce trupele germane plecaseră din Paris. Ei vroiau să creeze o situaţie în care un nou război “nu numai că ar fi fost de neconceput, dar şi imposibil din punct de vedere material”. Robert Schuman a propus să se plaseze producţia de cărbune şi oţel sub o Înaltă Autoritate comună, împiedicând astfel cele două ţări să utilizeze unul împotriva celuilalt materiile prime menite armamentului şi iniţiind apariţia unei economii industriale comune. CECO a devenit astfel nucleul Uniunii Europene de astăzi.
Uniunea Europeană, Ciprul şi un nou Monnet
UE este astăzi la ananghie, dar ar fi îndeajuns ca liderii UE să ia câteva măsuri pentru a iniţia o diplomaţie la fel de îndrăzneaţă. Ar fi începutul restaurării economiilor europene şi mediteraneene şi a transformării politicii energetice a Europei şi a Asiei. Dacă Parlamentul European şi Consiliul European ar decide că măsurile privind schimburile comerciale directe între UE şi Cipru de Nord trebuie să fie luate la o majoritate calificată, mai degrabă decât prin consens (care deci este supus dreptului de veto al Ciprului), UE ar putea avea relaţii comerciale cu Ciprul de Nord, şi Turcia ar putea face acelaşi lucru cu Cipru considerat ca un întreg. Aceste măsuri ar putea conduce la un parteneriat energetic între Turcia, Cipru şi Grecia şi ar deschide calea unei împăcări între Turcia şi Israel.
A fost nevoie de doi ani pentru ca planul Schuman să prindă formă şi aproape un deceniu pentru a fi pus în aplicare. Dar, la sfârşitul războiului, acesta a adus speranţă unor popoare europene în mizerie, ceva de care Grecia şi Cipru, ca să nu mai vorbim de Orientul Mijlociu şi ţările din Africa de Nord, au în acest moment mare nevoie. Liderii europeni nu vor depăşi această criză cerând de la cetăţenii o austeritate care nu are cu ce să stârnească entuziasm. Ei trebuie să ia măsuri concrete, cu Grecia drept partener pe deplin şi tratată de la egal la egal, pentru a schiţa viziunea unei Uniuni Europene învigorate şi plină de speranţă. Uniunea Europeană nu are o Regina Elisabeta. Are nevoie de un nou Schuman şi de un nou Monnet.
