Alegeți o limbă
În anii 1860, New York Tribune număra printre editorialiştii săi un anumit Karl Marx. Acesta scria atunci că Japonia era "ultima ţară cu adevărat feudală, cu toată iraţionalitatea şi împărţirea puterilor în acest tip de sistem". Astăzi, Uniunea Europeană aminteşte de această veche Japonie, cu Angela Merkel în rolul shogunului.
Japonia era la vremea respectivă un mozaic de provincii feudale conduse de către nobili locali, daimyo, care erau subordonaţi comandantului suprem al forţelor armate, shogunul. Administraţia shogunatului era numită bakufu. Exista chiar şi un împărat în citadela Kyoto, deşi puterile sale erau şi mai limitate decât cele ale actualului preşedinte al UE, Herman Van Rompuy.
Daimyo, marii seniori feudali locali, îşi guvernau domeniile după bunul lor plac, cu propria lor monedă, propriul lor sistem de impozitare şi propria lor armată. Adeseori ignorau decretele date de bakufu (înalt organ administrativ, gen Bruxelles), şi atunci când bakufu trimitea inspectori, daimyo (a se înţelege grecii) îi păcăleau. Provincia Satsuma a construit astfel sate fictive, samuraii jucând rolul de ţărani. Elita japoneză petrecea mult timp la Edo (Tokyo/Bruxelles), unde veniturile din impozite erau tocate pe cheltuieli de reprezentare. Omul din stradă se dezinteresa complet de împărat sau de shogun (responsabilii de la Bruxelles). Karl Marx reflecta astfel dispreţul de la vremea respectivă faţă de Japonia: o ţară înapoiată, a cărei organizaţie politică era prea fragmentată pentru a-i permite să-şi rezolve problemele.
Frustrarea neputinţei
Dar, doar câţiva ani mai târziu, Japonia a devenit una dintre ţările cele mai centralizate din lume. Japonezii i-au învins pe ruşi - o faptă de arme care nu era la mâna oricui - în timpul războiului din 1905 şi au înfiinţat întreprinderi precum Mitsubishi. Ce se întâmplase? Răspunsul este o criză care a luat forma mondializării. Contraamiralul american Perry şi canonierele sale au forţat Japonia să se deschidă comerţului cu Occidentul [în 1854].
Astăzi Europa este în criză. Ţările din sud nu au ştiut să-şi adapteze economiile la o lume care trebuie să ia în cont concurenţa cu o Chină industrializată. Ele sunt prizoniere ale unei monezi care le-a permis să împrumute ieftin, dar care a făcut de asemenea să crească preţul bunurilor. Singurul lucru care pare să poată salva moneda euro este o uniune politică. Think-tank-urile şi birocraţii de la Bruxelles resimt o frustrare similară cu cea a străvechii Japonii, pe care nimeni nu o lua în serios.
Situaţia necesită o versiune europeană a restauraţiei Meiji: centralizarea atribuţiilor şi preluarea de la ţările membre a puterilor de decizie în chestiuni economice. Un scenariu posibil ar fi o întărire semnificativă a competenţelor oficiale a executivului de la Bruxelles (împăratul) în timp ce o clică de tehnocraţi şi politicieni ar trage sforile din culise.
Un factor de pace
Bruxelles va trebui apoi să disciplineze provinciile, care sunt încă sugrumate de laţul monedei euro. UE prezintă proiectul european ca fiind un proiect pacificator, făcând o fixaţie - şi este o greşeală - pe ultimul cataclism cunoscut, în cazul nostru, Al Doilea Război Mondial. Ori, de-a lungul istoriei multe alte conflicte s-au născut întocmai din mişcări locale de protest împotriva decretelor guvernului central, precum Războiul de Treizeci de Ani [1618-1648].
Elita japoneză era totuşi însufleţită de un sentiment naţional şi avea aceeaşi casă imperială de peste 1000 de ani. Cu toate acestea, au fost necesare un război civil, un război, şi un sistem şcolar naţionalist pentru ca poporul japonez să devină cu adevărat japonez (această epocă s-a încheiat cu bombardamentului din Hiroshima). La noi, trebuie să ne întoarcem la Imperiul Roman pentru a găsi o vremea a unei Europe unite.
Pe scurt: dacă criza monezii euro va sfârşi prin a impune un stat european, acesta ar avea foarte puţine şanse de supravieţuire. Şi nu ar fi neapărat un factor de pace. Dimpotrivă.
