Alegeți o limbă
Mulţi au încercat să unifice Europa. Toţi au eşuat: Attila, Carol cel Mare, Napoleon, Hitler. Cea mai recentă încercare este cea a Uniunii Europene. Care nu s-a făcut prin arme, fiindcă de la Hitler încoace Europa a ajuns să fie un continent pacifist, ci prin mijloace inofensive precum bunăvoinţa, instituţii comune, legi şi regulamente. Moneda euro este ultima şi probabil cea mai îndrăzneaţă dintre aceste iniţiative în favoarea unei Europe unificate.
Originea proiectului european modern este politică, deşi s-a dat întotdeauna prioritate economiei. Comunitatea cărbunelui şi oţelului era menită să extragă industriile folositoare războiului din mâinile statelor-naţiune, pentru a împiedica noi conflicte. Economiile naţionale erau presupuse a se reuni într-o mare piaţă unică fără frontiere şi, treptat, să conveargă unele spre celelalte.
Proiectul nu se baza numai pe supremaţia economiei, ci şi pe ideea că raţionalitatea economică urma să permită apariţia unor puncte de vedere comune în alte domenii, în scopul de a crea un ansamblu care să semene a nişte State Unite ale Europei.
Regiunea cea mai complexă din lume
Economia a jucat fără îndoială un rol decisiv în ceea ce priveşte îndepărtarea riscului unui nou război şi, în acest sens, cooperarea europeană a fost un mare succes după 1945. Dar cooperarea economică nu mai este suficientă pentru ceea ce trebuie astăzi să construim, criza monedei euro ne arată că această cooperare are anumite limite, care sunt de fapt de ordin istoric şi cultural. Întrucât Europa este fără îndoială regiunea cea mai complexă din lume.
Peste 300 de milioane de oameni trebuie să încerce să încropească o uniune, într-un spaţiu de dimensiuni modeste, unde foarte aproape unii de ceilalţi trăiesc oameni care vorbesc limbi diferite, care mănâncă şi beau lucruri diferite, care cântă cântece diferite, care slăvesc eroi diferiţi, care au altă relaţie cu timpul care trece, şi de asemenea alte vise şi alţi demoni.
Iar aceste diferenţe mereu prezente nu sunt niciodată, sau foarte rar, menţionate. Ele sunt mascate de un discurs în care toţi europenii apar natural sudaţi în faţa restului lumii, pe când un suedez va avea probabil mai multe în comun cu un canadian sau un neozeelandez decât cu un ucrainean sau un grec. Este probabil că în primul rând din cauza diferenţelor noastre culturale - şi nu a celor politice sau economice - istoria europeană a fost presărată de războaie şi violenţă, începând cu cele două cele mai teribile războaie pe care le-a cunoscut umanitatea, şi care erau la bază războaie civile europene.
Şi totuşi se pare că toate acestea sunt uitate sau reprimate. Sau necunoscute. Aşa că discursul european servit zi cu zi - steagul, Beethoven, Eurovision... - are puţin de-a face cu realitatea noastră europeană; ar fi mai degrabă un fel de propagandă pentru un proiect care nu vrea să audă de diferenţele culturale sau mentale, care sunt mult mai profunde decât diferenţele noastre financiare sau materiale.
Europa în care nu vrem să credem
În realitate, a trebuit aşteptată criza europeană pentru a deschide ochii asupra prăpastiei dintre discurs şi realitate. Spre uimirea noastră, criza a dezvăluit opiniei publice oameni care nu plătiseră niciodată impozite, care considerau că alţii trebuiau să le plătească datoriile în locul lor şi care îi acuzau de despotism pe cei care le întindeau mâna. Noi nu ştiam că existau astfel de europeni şi tot nu vrem să credem. Dar aceasta este realitatea, şi durează de câtva timp.
Cine, în afara specialiştilor, ştia acum un an ce era clientelismul?
Am o prietenă croată (Antea Gotovina N.T.) care este ministru de la începutul anului. Nu este un ministru de prim plan, dar totuşi. Am întrebat-o câţi funcţionari permanenţi se numără pe lista de salariaţi ai ministerului. Cinci sute. Cinci sute? Pare mult pentru o ţară precum Croaţia. De câţi colaboratori ar avea ea nevoie pentru a pune în aplicare politica pe care intenţionează să o conducă? Răspunsul cade ca toporul: treizeci. "Şi te gândeşti să-i dai afară pe ceilalţi 470?"
Ministrul se uită cu empatie şi totodată cu ironie la fraierul din Nordul Alpilor care sunt eu (deşi nu blond). Nu. Fiindcă ea nu are intenţia să se joace cu viaţa ei. Mai ales că are un fiu care merge la şcoală pe jos în fiecare zi. Şi un accident se poate întâmpla atât de repede. Chiar şi atunci când prietena mea îşi va fi părăsit postul, aproape 500 de funcţionari vor continua în fiecare zi să se ducă la nişte birouri care nu există pentru a lucra la ceva care nu-i aşteaptă. Numai salariile lor există în lumea reală.
Aşa arată Europa noastră. Şi desigur nici Nordul nu este mai puţin ciudat decât Sudul, sau Estul decât Vestul, şi vice-versa. Peste tot este vorba despre perspectivă. Europa este un fagure de miere extrem de fragil, compus din particularităţi culturale, istorice şi mentale. Niciun european nu seamănă cu altul. Şi totuşi preferăm să vedem această Europă nu ca pe un fagure ci ca un borcan cu miere gata de mâncat.
