Alegeți o limbă
Pe frontul euro, revenirea are un nume, unul singur: Mario Draghi. Bărbatul nu se va despărţi, să fim siguri, de acest zâmbet elegant în colţul gurii, nici de o curtoazie care reprezintă maniera sa de a afişa calmul şi serenitatea în vremuri grele. Dar viitorul monedei unice este mai mult ca niciodată în mâinile preşedintelui Băncii Centrale Europene (BCE). Este mai degrabă liniştitor: acest italian este un adevărat european – şi, în timpurile noastre, este o specie rară, foarte rară, printre conducătorii ţărilor din Uniune.
D-l Draghi a precizat săptămâna trecută publicaţiei germane Die Zeit că este gata să ia “măsuri excepţionale” pentru a salva euro. Mai clar, BCE va relansa un program de cumpărare de Bonuri de Trezorerie pentru a uşura cele două mari ţări din UE cărora le este cel mai greu să se finanţeze pe piaţă: Spania şi Italia.
Are dreptate. Madrid şi Roma au luat decizii curajoase pentru a trata în fond unele dintre patologiile care le afectează. Italienii şi spaniolii plătesc dur aceste programe drastice ale asanării bugetare şi ale reformelor structurale. Dar pieţelor financiare nu le pasă. Continuă să ceară dobânzi exorbitante pentru a cumpăra obligaţiuni publice din aceste două ţări.
Asta minează zona euro. Penalitatea astfel impusă primelor două economii din cele 17 se adaugă depresiunii din Europa – pe fondul şomajului masiv şi al creşterii anemice. Ţinând cont de eforturile din cele două ţări, diferenţialul dintre dobânda lor şi cea a Germaniei este iraţional. Nu are un fondament economic serios. În sfârşit, acest diferenţial este negarea însăşi a monedei unice.
Puriştii de la Bundesbank
Pieţele nu au încredere decât în BCE. Lăsând să se întrevadă intenţiile sale, Mario Draghi a salvat vara: dobânzile datoriei spaniole şi, mai ales, ale celei italiene s-au relaxat. D-l Draghi trebuia să-şi precizeze planul de intervenţie în această joi [6 septembrie]. Poate că va mai aştepta o săptămână, pentru a cunoaşte decizia pe care trebuie să o dea pe 12 septembrie Curtea Constituţională germană. Aceasta se pronunţă asupra conformităţii fondurilor de ajutorare financiară a celor 17 – Mecanismul European de Stabilitate – cu legea fundamentală germană.
D-l Draghi are susţinerea cancelarului Angela Merkel şi a preşedintelui François Hollande, pe care i-a apropiat puţin vara. Puriştii de la Bundesbank sunt singurii cărora le repugnă şi arată spre riscurile de inflaţie. Dar dacă nu au nimic de propus pentru a împiedica Spania şi Italia să cadă, să tacă!
D-l Draghi impune o strictă condiţionalitate intervenţiilor BCE. Statele trebuie să continue reformele. Pentru că el le salvează, guvernele celor 17 îi datorează italianului să finalizeze reflecţia asupra arhitecurii euro. Este vorba, una peste alta, de a duce la bun sfârşit Pactul bugetar şi de a se îndrepta spre o uniune bancară. Nu ar trebui să spunem într-o zi că singurul om de stat din zonă a fost patronul BCE!
Uniunea Europeană
Un decalaj temporar periculos
“Trăiesc europenii în acelaşi spaţiu şi timp la Paris, Bruxelles şi Berlin? Dacă întindem urechea în mod succesiv pe culoarele puterii din fiecare din cele trei capitale, suntem tentaţi să ne punem această problemă”, se întreabă La Tribune.
Cotidianul economic constată că în timp ce în Franţa, “stânga aflată la guvernare este scindată în privinţa ratificării tratatului bugetar european”, “la Bruxelles, nu se vorbeşte despre adoptarea acestui tratat... ci de punerea sa în practică şi de urmările pe care le-ar putea avea”. Iar în Germania, “această lună septembrie va rămâne drept cea în care s-a lansat ideea unei Convenţii pentru a reforma, la nivel înalt, de data aceasta, funcţionarea Uniunii Europene”.
Pentru a rezuma, conchide La Tribune, “Paris trăieşte această revenire de parcă ar fi în 2011, Bruxelles e în 2012, în timp ce Berlin a intrat deja în 2013. Acest asincronism este în mod evident periculos”.
