Alegeți o limbă
Cartea dumneavoastră “Sortez-nous de cette crise ... maintenant !” ("Scoteţi-ne din această criză... acum!", editura Flammarion, nu a fost tradusă în limba română) este o pledoarie împotriva austerităţii şi dogmei luptei anti-deficit. După părerea dumneavoastră, Europa nu a greşit cumva bătălia?
La început era Grecia. Nimeni nu poate nega faptul că Atena avea o problemă de disciplină bugetară şi că poartă o mare parte din vină pentru necazurile sale. Dar, în toiul panicii, am transformat această ţară în explicaţie automată a crizei europene. Reacţia de a strânge şurubul şi de a învinovăţi laxismul social şi bugetar pentru problemele din zona euro se potrivea perfect cu tendinţa naturală a băncilor centrale. Se potrivea de asemenea cu dogmatismul germanilor, întotdeauna prompţi să reproşeze altora de a nu fi atât de disciplinaţi ca ei. Ceea ce înseamnă să uiţi faptul că Grecia este un caz aparte, unic, izolat. Dar interpretarea problemelor sale a contribuit la făurirea unui amalgam care a justificat dogma generală de rigoare. Din conformism, orice alt punct de vedere a fost rapid exclus din dezbatere.
Deci îi incriminaţi atunci pe nemţi?
Dintr-un punct de vedere istoric, atitudinea lor se explică printr-o fobie a inflaţiei, pe care o văd ca origine a tragediei lor din trecut. Dar ei par să fi şters din memoria lor colectivă suferinţele cauzate de teribilele politici deflaţioniste din anii '30. Influenţa lor în BCE se explică, desigur, prin statutul dominant în Europa şi de asemenea prin ambiţia lor iniţială de a face din această instituţie o pavăză împotriva inflaţiei şi a lipsei de disciplină. [...] Germania este creditorul unei Europe care a cunoscut într-adevăr o perioadă de exuberanţă. Aş fi fost totuşi curios să văd ce leacuri ar fi fost propuse dacă, de exemplu, fluxurile de capital ar fi izvorât din Spania către sectorul imobiliar german, şi nu invers.
Eraţi de la început eurosceptic?
Da, cred că moneda euro era o idee romantică, un frumos simbol de unitate politică. Dar renunţarea la moneda naţională înseamnă şi o pierdere de flexibilitate. Nu este uşor să se compenseze această lipsă de manevră. Există două mijloace în caz de criză localizată: mobilitatea forţei de muncă, pentru a compensa scăderea productivităţii, şi mai ales integrarea fiscală, pentru a egaliza pierderile de venituri. Din acest punct de vedere, Europa era mult mai puţin aptă pentru o monedă unică decât Statele Unite ale Americii. Să comparăm Florida şi Spania: acelaşi balon imobiliar, acelaşi crach, aceeaşi prăbuşire. Dar, în, Statele Unite, oamenii pot pleca să găsească de lucru într-un alt stat, mai puţin atins. Pretutindeni, ajutoarele sociale, asigurările de sănătate, cheltuielile federale şi garanţiile bancare naţionale sunt menţinute de către Washington. Nu este cazul în Europa.
Ce credeţi despre răspunsul european la criză?
Spusele mele împotriva politicilor de austeritate vizează ţările care mai au încă de ales. Nici Spania, nici Grecia nu pot lepăda cererile germane şi lua riscul de a nu mai primi bani. Dar, din punctul meu de vedere, Franţa nu este într-o situaţie bugetară critică şi nu are atâta nevoie de o politică de austeritate.
Trebuie totuşi să păstrăm încrederea pieţelor... cum o putem face?
Răspunsul este monetar. Ceea ce trece prin Banca Centrală Europeană. Aş zice, pe de o parte, achiziţii masive de obligaţiuni spaniole şi italiene pentru a stăvili creşterea ratelor dobânzii; pe de altă parte, semnalul unei politici mai flexibile a BCE, promisiunea de a nu ridica ratele la cel mai mic semn de inflaţie, precum şi stabilirea de obiective realiste, 2 sau 3% de inflaţie pe termen mediu în loc de 0 sau 1% ca în prezent.
Şi Grecia?
Eu nu văd cum această ţară poate rămâne în zona euro. Este practic imposibil. Dar ieşirea ei ar provoca o retragere masivă a depozitelor din băncile spaniole şi italiene, la care BCE ar fi nevoită să reacţioneze printr-o injectare nelimitată de lichidităţi. Altfel, în termen de două săptămâni, Bundesbank ar n-ar mai face faţă, ceea ce ar însemna sfârşitul monedei euro.
Care ar fi consecinţele dispariţiei monedei unice?
Închipuiţi-vă datorii făcute într-o monedă care nu mai există... Cred că zona ar intra într-o recesiune severă timp de vreun an înainte ca ţara să găsească mijlocul de a continua comerţul şi, precum Spania şi Italia, să regăsească ceva competitivitate. Din punct de vedere politic, ar fi grav: eşecul celui mai mare proiect din istorie şi discreditarea liderilor implicaţi în menţinerea vechiului sistem ar suna ceasul insurecţiilor populiste şi naţionaliste.
Ce soluţie aţi preconiza pentru ţările din Sud?
Soluţia clasică ar fi devalorizarea internă. În principiu, scăderea salariilor ar permite o regăsire a competitivităţii . Dar nicio ţară, nici măcar Irlanda sau Letonia, nu a reuşit cu adevărat să obţină o scădere a salariilor din sectorul privat. De altfel, deflaţia sporeşte povara datoriei private în euro. La care se adaugă riscul de fugă a capitalurilor, instabilitatea guvernelor însărcinate cu aceste măsuri, şi toate acestea conduc într-un impas. Salariile spaniole sunt astăzi prea mari cu 30%, în comparaţie cu cele ale germanilor. Mai degrabă decât a le reduce cu forţa – imposibil din punct de vedere politic – de ce nu am lăsa să crească salariile în Germania pentru a ridica competitivitatea Spaniei? Acest lucru ar implica o relaxare a politicii monetare, şi, desigur, puţin mai multă inflaţie în Germania.
Ce viitor vedeţi pentru zona euro?
Dacă BCE ia măsurile potrivite, s-ar putea imagina o îmbunătăţire în trei la cinci ani. Dar Europa ar fi încă fragilă. Moneda ei este o construcţie şubredă şi va rămâne astfel până la crearea unei garanţii bancare europene. Între timp, sistemul ar putea supravieţui mai confortabil admiţând, pe post de lubrificant, o doză mai mare de inflaţie. Dar trebuie amintit totuşi că Europa nu este, fundamental, în declin. Este un continent productiv şi inovator. Care a dat doar greş cu sistemul său de guvernare şi cu instituţiile sale de control economic. Ceea ce este foarte posibil de reparat.
Paul Krugman
Laureat al Premiului Nobel şi eseist
Paul Krugman este un economist american născut în 1953. Începând din 1999, el se numără printre editorialiştii de marcă ai ziarului The New York Times. În 2008, a obţinut Premiul Nobel pentru Economie pentru o serie de lucrări privind globalizarea. Profesor de Economie şi Relaţii internaţionale la Universitatea Princeton, Paul Krugman este autorul a aproximativ 20 de lucrări privind comerţul şi finanţele internaţionale. Colaborează, de asemenea, cu publicaţiile Foreign Affairs, Harvard Business Review şi Scientific American.
Din anii 1990, Paul Krugman şi-a câştigat un renume internaţional pentru eseuri destinate publicului larg, lucrări care l-au transformat într-un unul dintre cei mai influenţi economişti din vremea sa.
