Criza din zona euro: Un nou război al religiei

Ca un summit european. Martin Luther înainte de Dieta de la Worms. Fotogravură de E. Delpree, 1894
Ca un summit european. Martin Luther înainte de Dieta de la Worms. Fotogravură de E. Delpree, 1894
7 septembrie 2012 – Il Corriere della Sera (Milano)

Opoziţia între ţările “virtuoase” din Nordul Europei şi ţările “risipitoare” din Sud a luat turnura unei fracturi între protestanţii austeri şi riguroşi şi catolicii promţi în căutarea iertării păcatelor economice, notează un editorialist italian, fin cunoscător al Vaticanului.

Poate că nu ştiu toţi, dar în statele nord-europene mulţi cred că problema datoriilor europene este rezultatul unui păcat catolic. În limba germană, termenul “Schuld” nu înseamnă doar “datorie”, ci şi “vină”. Este vorba de asocieri semantice care evidenţiază diferenţe culturale profunde.

Şi ajută la mai buna înţelegere a accentuatei lipse de încredere, care merge până la prejudecată, a unor naţiuni nord-europene faţă de state percepute ca membre ale unui inconştient “Club Mediteraneean”. Diferenţa între, pe de o parte, valoarea obligaţiunilor de stat italiene şi spaniole, şi cele germane, pe de alta, capătă astfel un ecou cu valenţe etice: tendinţe de discriminare care depăşesc cu mult problema datoriilor statelor suverane.

Se ajunge în mod automat, ba chiar cu temerea de a o spune, la un amestec de valori între cultură şi religie, la imprimarea în fondul Uniunii Europene a unor elemente care au înveninat în trecut relaţiile.

De fapt, este vorba de încălcarea unui tabu care trezeşte fantasmele Reformei şi Contrareformei şi războaielor purtate în legătură cu perceperea lui Dumnezeu în Europa. Un aspect al polemicilor care în ultimele luni a fost abordat doar în grabă. Şi totuşi, acest aspect reapare cu intermitenţă, în timp ce euro începe să nu mai reprezinte bogăţie şi stabilitate, ci şomaj, sărăcie şi declin. Retorica antiitaliană şi antimediteraneeană, spre deosebire de cea antigermană, este alimentată în mod inconştient cu stereotipuri nu doar culturale, ci şi religioase.

O stare de incertitudine

Adevăruri” străvechi, îngropate în memoria Vechiului Continent, care nu ar trebui scoase, pentru a nu se risca distrugerea laboriosului compromis între naţiuni care a garantat decenii întregi pacea socială şi politică. Starea de incertitudine conduce spre izolaţionism, din convingerea iluzorie că singuri ne putem salva mai bine.

Este un izolaţionism alimentat de unele cercuri din zonele luterane ale Germaniei şi de state majoritar protestante precum Olanda, Finlanda şi altele. Se merge până la a spune că, dacă Martin Luther, teologul german din secolul XVI, ar fi fost prezent la Maastricht în 1992, când au fost puse bazele uniunii monetare europene, el ar fi împiedicat aderarea statelor mediteraneene. “Ascultaţi: nicio ţară catolică care nu a trecut prin Reforma protestantă” nu trebuie să adere la zona euro, îşi imaginează unii că ar fi spus Martin Luther. Teza este susţinută de Stephan Richter, directorul The Globalist, site-ul care analizează tendinţele actuale în era globalizării.

Richter este un comentator catolic, dar în primul rând german. El afirmă că “excesul de catolicism afectează sănătatea fiscală a naţiunilor, chiar şi acum, în secolul XXI”. Aceasta ar fi “teza lui Luther”, pe care statele nord-europene o regretă că nu a fost aplicată; şi a cărei încălcare ar fi la originea multor probleme. Dacă, în schimb, cuvintele sale imaginare ar fi fost respectate, “zona euro ar fi fost mai compactă, iar economia europeană ar avea mai puţine dificultăţi”.

În concluzie, pentru a analiza capacitatea unei ţări de a adera la zona euro nu ar fi trebuit să fie aplicate criterii economice, ci examinarea fundamentelor religioase: totul ar fi fost mai uşor. Argumentul este destul de simplu: aşa-numitul grup “PIGS” (sau “PIIGS”) – acronim care în engleză înseamnă “porci” şi se referă la iniţialele Portugaliei, Irlandei, Greciei şi Spaniei, cu încă un “I” include şi Italia – toate aceste state sunt majoritar catolice, cu excepţia Greciei ortodoxe.

Noutatea este că, în ultimă instanţă, etichetele nu mai au o semnificaţie conjuncturală, legată de criza capitalismului financiar exportată de Statele Unite, ci sunt un fel de sentinţă de condamnare definitivă a unei culturi şi unui mod de guvernare; iar, mai nou, a unei confesiuni religioase.

Un mod de a trăi

La baza “vinei” naţiunilor îndatorate ar fi incapacitatea catolicismului de a se emancipa: un mod de a trăi, chiar înainte de o credinţă, care a trecut de la practica indulgenţelor emise pentru iertarea păcatelor la o toleranţă excesivă în materie de “păcate fiscale”. Polemica îi face pe unii economişti, în special pe cei spanioli, să meargă la originea capitalismului, eliminând premisele protestante şi înlocuindu-le cu dinamismul spaniol-catolic caracteristic perioadei Reformei şi Contrareformei.

Dar criticile retrospective privind origini ale aristocraţiei capitaliste confirmă doar ambiguitatea unui proces care riscă să pregătească o ruptură, nu o reconciliere europeană. Pentru germanii de rând, fondul european de asistenţă financiară ar fi doar o cedare în faţa “culturii păcatului” şi datoriilor unei Europe catolice considerată incorigibilă.

Fără a ţine cont de acest context, devine greu de înţeles evidenta lipsă de comunicare între liderii politici europeni; şi tentativa unor cercuri politice şi economice de a o face să eşueze. În concluzie, se pare că pe fondul crizei de pe pieţele financiare se încearcă evocarea unui conflict între catolici şi luterani, “motivul de război” (“casus belli”) fiind polemicile pe tema modalităţilor acordării asistenţei financiare.

Conflictul latent este explicat prin torsionarea spre nord şi spre est a axei europene, ca urmare a procesului de extindere, cu consecinţa creşterii costurilor pentru naţiunile protestante. Nu este o coincidenţă că astăzi se spune că Finlanda este în centrul Uniunii Europene, iar Italia ar fi la periferie. Este una dintre numeroasele consecinţe ale încheierii Războiului Rece.

Este o trecere de la o comunitate europeană a cărei unitate s-a dezvoltat pe o axă central-meridională – Germania – Franţa – Italia – la una aflată sub hegemonia unei naţiuni germane care în privinţa Europei pare să faciliteze o victorie a tradiţiilor estice şi protestante asupra entuziasmului catolicilor germani. Cancelarul Angela Merkel provine din fosta Germanie de Est şi este fiica unui pastor protestant. Noul preşedinte german, Joachim Gauck, a fost pastor luteran.

Dar perspectiva georeligioasă luterană asupra crizei datoriilor obligă la unele acţiuni politico-geografice energice. Există temeri puternice că vor fi activate o serie de stereotipuri: deocamdată acestea trec pe plan second din cauza crizei economice. Dacă datoriile suverane reprezintă o vină care trebuie ispăşită, şi pentru care iertarea nu mai este garantată, excomunicările şi presupusele prevalenţe geoeconomice şi georeligioase ameninţă să trezească demoni care vor trage Europa înapoi nu doar câţiva ani, ci câteva decenii, cele mai întunecate.

Factual or translation error? Tell us.