De ce ne urăsc?

La scurtă vreme după 11 septembrie, unul din refrenele cele mai frecvente din comentariile americane a fost: "de ce ne urăsc?" Americanii, care s-au considerat întotdeauna drept o putere binevoitoare, se simţeau confuzi la vederea mulţimii de oameni din Gaza ori Liban, care sărbătoreau distrugerea World Trade Center-ului. În aceste zile, totuşi, sunt europenii cei care, la fel ca şi americanii, se întreabă de ce sunt atât de puţin respecţati în lume. Cândva, un raport oficial chinez considera Europa o "superputere mondială în expansiune", dar în ultimele săptămâni un cor de comentatori internaţionali au început să ridiculizeze pretenţiile Europei la statutul de putere internaţională.

Kishore Mahbubani, decanul Şcolii Internaţionale de Afaceri Lee Kwan Yew din Singapore, susţine că Europa nu înţelege "cât de irelevantă a devenit pentru restul lumii", în timp ce Richard Haass, preşedintele Consiliului SUA pentru Relaţii Externe, a declarat public "la revedere Europei ca o putere de rang înalt". Iar aceste afirmaţii nu vin nici din partea unor voci din pustiu şi nici din partea unor lunatici. Mahbubani este decanul unuia dintre cele mai prestigioase institute politice din Asia, iar Haass este un diplomat cu o mare experiență.

Deci, de ce sunt supuse ţările europene acestui val de dispreţ? La urma urmei, europenii, mai mult decât americanii, au dreptul considera continentul lor ca o putere fundamental inofensivă.

Europa este un uriaş pacifist, un amestec stângaci de state-naţiuni ale căror angajamente externe par să se limiteze la acordarea de ajutoare pentru dezvoltare și la rolul de gazdă a unor conferinţe lungi şi puțin prăfuite. Avem problemele noastre interne, dar ele nu sunt atât de grave încât să merităm dispreţul elitelor din New Delhi, Beijing ori Cairo. Deci, de ce laudele s-au trasformat atât de repede în batjocura? Eu nu cred că e vorba de o simplă invidie: cei din afară nu sunt geloşi nici pe salariile europenilor, nici pe vacanţele ori pensiile lor. Şi nici nu cred că este vorba de o exasperare față de procesul întortochiat de luare a deciziilor interne în Europa, în ciuda deselor critici din presa europeană post-Lisabona, legate de acest subiect.

O fortăreaţă închisă

În schimb, aş sugera un adevăr mult mai incomod. Ţările din întreaga lume au fost ofensate de influenţa occidentală moralizatoare şi au găsit de cuvinţă să vorbească despre o Europă a cărei influenţă globală nu mai constituie o garanţie. Ca un exemplu al puterii noastre fragile, limitate, sunt mereu surprins să aflu, când întreb oameni din toată lumea ce înseamnă "Europa" pentru ei, cât de puţine sunt menţionările referitoare la social-democraţie ori la drepturile omului sau chiar la "o viaţă bună".

Pentru o majoritate covârşitoare, răspunsul cel mai frecvent este memoria trecutului colonial european şi respectul faţă de perpetuul sentiment de auto-suficienţă şi superioritate. În timp ce europenii au marcat istoria în 1918, 1945 şi 1989, restul lumii îşi aminteşte de 1842, 1857 şi 1884 şi întotdeauna va fi aşa. Numeroase au fost oportunităţile de a trage o linie pentru delimitarea trecutului, dar astăzi sunt încă mulţi cei care văd în Europa o fortăreaţă închisă, care oferă puţine oportunităţi pentru integrare ori inovare.

Poate Europa să se desprindă de trecut? Răspunsul este da, dar dacă Europa vrea să devină un lider multilateral, aşa cum noi ne dorim să fie, un rebranding urgent este necesar. Primul pas ar fi proiectarea unei imagini mult mai cuprinzătoare, a unui continent deschis spre noi oameni şi noi idei: în America, alegerea unui fiu de kenian ca preşedinte, ar putea să nu însemne foarte mult pentru ştergerea inegalităţilor din sânul societăţii americane, dar, dintr-o singură lovitură, a permis ţării să se reinventeze şi să se reînnoiască ca naţiune, la nivel mondial. Europa are migranţi de succes, dar este trist de constatat că în biroul politic al lui Stalin era o mai mare diversitate etnică decât în actuala Comisie Europeană.

Vechi rivalităţi naţionale încă vizibile

În al doilea rând, am putea încerca să spunem o poveste coerentă lumii din afară. Povestea noastră preferată este o parabolă foarte creştină despre cădere şi ispăşire, este povestea unui continent răvăşit de secole de război şi cuceriri care, din molozul anului 1945, a decis să facă pace cu sine însuşi şi să renunţe la ambiţiile sale coloniale. Dacă am putea face această istorie credibilă, Uniunea Europeană ar putea deveni un lider multilateral, aşa cum aspiră.

Dar de fiecare dată când ne confruntăm cu lumea din afară, masca alunecă, iar vechile rivalităţi şi maşinaţiuni naţionale, sunt prezente pentru a ne arăta urâciunea şi murdaria ascunsă pe la colţuri. În momentul în care s-a ridicat problema reformării Consiliului Naţiunilor Unite ori a votului în instituţiile de la Bretton Woods, am opus rezistenţă şi ne-am ascuns capetele în nisip.

Cu toată sinceritatea, eu nu cred că Germania şi-a dat seama cât de ridicolă a fost cererea sa de a avea încă un loc în Consiliul de Securitate European, atâta vreme cât nu există un loc pentru India. Politica Externă şi de Securitate Europeană a întreprins multe acţiuni, dar legat de misiunile din Africa – singurele angajamente în afara granițelor europene - e dificil să înţelegem interesele post-coloniale ale Franţei, Belgiei, sau Marii Britanii.

Un continent care nu-şi asumă responsabilităţile

Mai departe, va trebui să încetăm să mai credem că respectul poate fi câştigat prin alocarea unor sume uriaşe de bani pentru ajutoare externe, mai ales atunci când aceste sume sunt urmate de discursuri moralizatoare interminabile. Cei care suferă pe acest pământ vor nu banii noştri ci respectul nostru. Trimitem ajutoare neîncetat, dar rareori ne interesăm dacă banii sunt folosiţi eficient ori dacă sunt deturnaţi pentru susţinerea clasei politice locale, iar acest lucru demonstrează un dispreţ chiar mai mare decât dacă nu am da nimic.

Ar trebui să învăţăm lecţia sucesului diplomatic al Chinei în Africa, care arată că naţiunile în curs de dezvoltare sunt mai interesate de rezultate imediate decât de procesul de obţinere a acestora. Iar în cele din urmă, Europa trebuie să înceteze să se mai ascundă în spatele Statelor Unite şi trebuie să înceapă să îşi asume responsabilitatea propriilor acţiuni. Dar acest lucru nu este posibil atâta vreme cât Europa este condusă de o gerontrocraţie de centru-dreapta căreia îi este mult mai confortabil să se agaţe de trecutul Atlantic, decât să se concentreze asupra unui prezent multipolar.

Liderii noştri îşi petrec timpul hotărâţi să îşi păstreze locul simbolic în cadrul NATO, urmărind dacă preşedintele Obama va participa ori nu la summitul UE-USA, luptându-se pentru obţinerea puterii în instituţiile de la Bretton Woods, când ar trebui să înţeleagă faptul că regulile jocului se schimbă şi că vechile reţele şi-au pierdut influenţa. În mod ironic, americanii par să înţeleagă la ora actuală mai bine decât noi aceste lucruri.