Alegeți o limbă
Fiecare țară își produce propria atmosferă literară. Chiar dacă există, este de neconceput un roman din Italia înecat de ploaie și acoperit de o ceață densă; ar fi o grosolănie. În romanele italienești trebuie să auzi un fond de mandolină, trebuie să alerge adolescenți semidezbrăcați pe plajă și povestea trebuie să-și găsească punctul culminant cu dezonorarea vreunei femei mature care și-a păzit în exces virginitatea. Italia înghețată, tenebroasă, bântuită de maleficul Boreas rămâne circumscrisă școlii socialiste milaneze și vreunui triestin neobișnuit.
Obositoarea varietate sociogeografică din Franța, capabilă să primească penuria bretonă, lenevia provensala și pompoasa inutilitate pariziană, nu impune un decor, dar impune un rafinament formal inevitabil. Romanul de tip francez trebuie să aibă o componentă stilistică de înaltă ținută, trebuie să demonstreze cu toată probitatea că autorul este foarte inteligent, sau măcar ingenios, dat fiind că nu este posibil să traduci cuvântul esprit. Altă condiție fără de care nu poți cere respect este să-l fi citit pe Barthes.
De ceea ce se teme mai mult un scriitor englez este să nu fie luat drept un intelectual francez
Englezii, din contră, detestă să se arate în ceea ce scriu și sigur de asta autobiografiile englezești sunt cele mai impudice. Atâția ani ascunzându-se după o poză sobră, elegantă, sceptică, distanțată, că vine un moment care provoacă o dezordine glorioasă. Cel mai mult un scriitor englez se teme să nu fie confundat cu un intelectual francez, rasă față de care simte o aversiune mai mare decât față de zgomotoșii turiști din sud. Într-un roman englezesc vom descoperi încetul cu încetul că personajul care părea imbecil este, în realitate, singurul inteligent, chiar dacă finalul povestirii ne va întoarce la prima noastră concluzie.
Există fără îndoială un roman rusesc cu personaje care plâng dezolate în timp ce mamele lor încearcă să le acopere cu un pardesiu mizerabil din al doilea Război Mondial ca să nu moară de frig în mijlocul zăpezii, înconjurate de sticle de vodcă goale, dar este un gen care nu se mai folosește și este înlocuit de romanul cu agenți secreți în serviciul a cinci țări (Statele Unite, China, Italia, Rusia și Panama), cu cel al mafioților georgieni care sunt, în realitate, stăpânii ai San Pedro din Vatican, sau cu cel al sătenilor umoriști cărora le apare Dumnezeu sub aspectul unui ren sau sac. Astea au făcut aproape imposibil de distins romanul rusesc de cel nordamerican, așa că le lăsăm deoparte.
Suedezii scriu precum elevețienii și rușii precum englezii
Cel mai complet, totuși, cel mai solid, cum nu putea să fie altfel, dată fiind rara sa apariție în gen, este romanul nemțesc. În el frigul congelează arterele și bruma împiedică să vezi mai departe de două degete, dar nu poți să o spui. Protagonistul trăiește înconjurat de vecini care par oameni amabili și plictisitori, dar în timpul povestirii vom constata că unul reconstruiește Baader-Meinhoff-ul, altul a condus afacerea săpunului de la Auschwitz și un al patrulea a scris o teză de doctorat despre fundamentele matematice ale tartei Sacher.
Modelele europene s-au mineralizat în ultimele două secole cu umilința carbonului și în aceste momente nu există un singur englez care să scrie romane englezești (scrie romane italienești, precum cele ale lui Martin Amis), niciun rus care să nu scrie romane englezești, suedezii scriu precum elvețienii etc. Toți, mai puțin francezii, care scriu în continuare romane franțuzești.
Platitudinea istoriei novelești spaniole
Și spaniolii?, s-or fi întrebat mai mulți. În romanul spaniol mineralizat trebuie să apară un comisar care intră la el în cămin țipând: "Sunt un porc franchist și chiar acum o voi supune pe nevastă-mea violenței de gen!". Sau un învățător de la țară care vorbește cu un copil adorabil și îi spune: "Cum sunt un învățător republican îți voi arăta virtuțile democrației și ale umanismului prin intermediul frumosului exemplu al fluturilor". Acest model are variante, comisarul poate fi un om de afaceri neoconservator al PP care noaptea se deghizează în episcop afro, sau învățătorul este un transexual din Cadiz care salvează un copil adorabil de la dezmățul pastorului. Modelul, este bine știut, se găsește în stare catatonica.
Trebuie să se remarce, totuși, că tocmai pentru a avea o istorie a romanului atît de obositoare, scriitorii spanioli s-au specializat în romanul străin și în prezent produc exemple din ce în ce mai bune de literatură străină, până la punctul în care s-a ajuns la efectul contrariu și acum scriitorii englezi sunt cei care imită perfect romanele englezești scrise de spanioli.
Patricio Pron, cel mai remarcabil dintre tinerii romancieri
Bun, am putea continua, dar tot ceea ce e scris anterior este o înșelăciune. Un Mac Guffin. O distracție meschină menită să rețină atenția cititorului cu trucuri ieftine, pentru a ajunge la partea serioasă a articolului care este un imn pentru cel care, pentru mine, este cel mai proeminent dintre tinerii romancieri, dar eu tocmai am aflat de el. Vorbesc de Patricio Pron, al cărui Început de primăvară este o operă măiastră. Am utilizat un artificiu stângaci pentru a lăuda acest dens și perfect roman pentru că nu vroiam să pângăresc lectura sa și cred că, pe scurt, aș putea să spun că este vorba de un roman nemțesc în sensul său cel mai nobil. Ceea ce, în tradiția spaniolă, este un hapax.
Dacă acum adaug că Pron este la înălțimea celui mai bun Sebald, al primului Handke, că se tutuiește cu Bernhard sau că l-a depășit pe Jelinek, nu mă vor crede, de aici și tonul mucalit al articolului, simplă lașitate. Un excelent sirop pentru că istoria pe care o povestește Pron este copleșitoare și formează un țesut foarte bine închegat în care un cercetător urmărește prin toată Germania evaziva figură a unui filozof discipol al lui Heidegger, până când căutarea omului se transformă în căutarea conceptului și alunecăm de la emoție la reflexia despre această fragilă substanță care ne permite să credem că suntem ceva și că ceilalți pot ajunge să cunoască acel ceva. La final, totuși, suntem doar o veche fotografie de care nimeni nu-și amintește.
Nu există plăcere mai mare decât să saluți un tânăr maestru și să-i spui "Salve! Acum e rândul nostru să învățăm de la tine". A doua mare plăcere este să înveți de la tineri.
