Criza economică: Cultul secretului dăunează monedei euro

7 iunie 2010 – Financial Times (Londra)

Miniştrilor de finanţe ai Uniunii Europene le este greu să se pună de acord asupra detaliilor legate de crearea unui scut pentru protejarea celor mai fragili membrii ai zonei euro. Iar pe termen lung, cultul secretului practicat atât de Banca Centrală Europenă cât şi de UE, reprezintă o ameninţare la adresa viitorului monedei unice, susţine editorialistul Wolfgang Munchau.

Cu puţin noroc,UE va face în această săptămână un lucru bun. Mă aştept ca miniştrii de finanţe să se pună de acord asupra detaliilor sensibile legate de adoptarea unor măsuri speciale de protecţie a celor mai fragili membrii ai zonei euro. Incertitudinea legată de domeniul de aplicare al SVP (Sistem de Verificare a Performanţelor) a contribuit, săptămâna trecută, la tulburarea pieţelor de capital europene. O altă sursă a instabilităţii au fost rapoartele publicate de mass-media germană, care sugerau că băncile franceze au vândut un mare număr de obligaţiuni greceşti Băncii Centrale Europeane. Nu există dovezi care să sprijine aceste rapoarte, pe care de altfel nimeni nu le-a dezminţit, ceea ce a contribuit la alimentarea suspiciunilor de pe pieţele financiare din ultimele zile.

Cauza implicită, fundamentală a creşterii de săptămâna trecută avalorii obligaţiunilor suverane a fost prin urmare, o comunicare defectuoasă. Panica de pe pieţe nu ar fi crescut dacă BCE ar fi furnizat detalii cu privire la achiziţionarea obligaţiunilor sau dacă miniştrii de finanţe europeni ar fi comunicat în mod clar, care din elementele SVP au fost aprobate şi care nu. În absenţa unor astfel de detalii, oamenii se gândesc la ceea ce este mai rău. Iar săptămâna trecută, exact acest lucru s-a întâmplat.

UE duce lipsa de transparenţă

Transparenţa nu este ceva în care UE, şi în mod particular BCE, să exceleze. Este vremea ca BCE să ne spună foarte clar ce cumpără şi modul în care membrii săi votează. Potrivit informaţiilor pe care le am, doar Axel Weber, preşedintele Bundesbank, a ridicat oficial mâna şi a votat împotriva programului de cumpărare de obligaţiuni garantate, de către BCE. Cu toate acestea, nu a fost singurul care şi-a manifestat îngrijorarea în timpul discuţiilor. Am auzit şi alte păreri, mai puţin credibile, care susţineau modificarea sistemului de votare. Deci, cine are dreptate? Ideea principală este că asupra unor astfel de probleme nu ar trebui să facem presupuneri.

Motivele pentru a avea o mai bună transparenţă sunt numeroase. Aceasta este condiţia prealabilă pentru rezolvarea unei crize ample, precum este actuala criză. BCE a traversat multe crize până acum, dar ascunderea de informaţii importante este un act iresponsabil şi potenţial periculos. Discuţia despre transparenţă nu este nouă. Îmi amintesc că am mai scris despre acest lucru în 1998. Timp de mai mulţi ani, observatorii au spus că pactul de stabilitate şi creştere, care guvernează membrii din zona euro, nu ar rezista nici măcar în faţa unei furtuni de dimensiuni medii, că sancţiunile nu funcţionează, că avem nevoie de un sistem adecvat de gestiune a situaţiilor de criză, că ar trebui să avem un sistem diferit de criterii de acces la zona euro şi că avem nevoie de transparenţa băncii centrale. Dar aceste solicitări au rămas fără răspuns.

BCE a încercat să sufoce încă în faşă, orice dezbatere legată de transparenţă – argumentând că şi-ar expune membrii consiliului la presiuni nejustificate, în ţările lor. Observatorii BCE au devenit kremlinologi, care fac în mod constant speculaţii asupra ceea ce BCE gândeşte, prin opoziţie la ceea ce spune. Teorii ale conspiraţiei apar şi dispar. Iar atunci când criza s-a accentuat, secretomania a dat naştere la speculaţii toxice care nu au făcut altceva decât să agraveze problemele.

UE a pierdut o şansă uriaşă de a aborda toate aceste probleme în 2003, în timpul convenţiei constituţionale care în a dat naştere, în cele din urmă, Tratatului de la Lisabona. Dar mai are o şansă acum, deşi eu nu mai am nici un fel de aşteptare. Dar aş dori ca transparenţa şi responsabilizarea Băncii Centrale să fie plasate în fruntea unei liste guvernamentale cu lucruri care trebuiesc făcute. Eu nu vreau să pun în discuţie independenţa BCE. Dar BCE ar trebui cel puţin, să fie forţată să publice voturile rezultate în urma reuniunilor sale, fără a face public numele membrilor. Ideal ar fi ca pe viitor voturile să poată fi indentificate.

Iar şansa de a recupera timpul pierdut a trecut

Aveam obiceiul să accept argumentul că, la începutul uniunii monetare, guvernatorii naţionali din BCE puteau fi presaţi să voteze în interesul ţărilor lor. Dar acest argument este greu de susţinut acum, un deceniu mai târziu. Totuşi, dacă situaţia acesta mai este valabilă, atunci mai bine am opri toată povestea.

Anne Sibert, profesor de economie la Colegiul Birkbeck din Londra şi membru extern al comitetului de politică monetară a Băncii Centrale din Islanda, face observaţia, într-un nou document, că există două tipuri de responsabilitate : una oficială şi una substanţială. Cea din urmă include posibilitatea aplicării unor penalităţi în cazul eşuării îndeplinirii obiectivelor. BCE nu mai este în mod oficial responsabilă. Aceasta a scris că : "Pentru a fi în mod oficial responsabilă, BCE trebuie să fie transparentă : iar acest lucru înseamnnă că ea trebuie să informeze cetăţenii de acţiunile şi deciziile sale şi trebuie să îşi justifice acţiunile. Din nefericire, BCE – a cărei opacitate este notorie în ceea ce priveşte comportamentul său în domeniul politicii monetare – demonstrează chiar şi mai multă lipsă de transparenţă în ceea ce priveşte rolul său în stabilitatea financiară". În cazul concret al cumpărării de obligaţiuni, atunci când BCE devine un actor cvasi-fiscal, societatea are dreptul democratic de a fi informată nu doar asupra volumului dar şi asupra tipului exact de acţiuni pe care BCE le-a cumpărat.

Problema lipsei de transparenţă nu se limitează la BCE. Aceasta este prezentă şi la Bruxelles, în aceeaşi măsură. O largă dezbatere guvernamentală, sub conducerea lui Herman van Rompuy, preşedintele Consiliului Europei, este la fel de secretă precum o reuniune a consiliului BCE. Secretomania dă naştere la speculaţii care au ca efect negarea şi refuzul, eşuarea oricărei dezbateri. Impresia mea este că actualele discuţii dintre Bruxelles şi Frankfurt sunt mai degrabă despre Bruxelles şi Frankfurt şi nu despre găsirea unor soluţii durabile. Pentru ca aceasta să se întâmple, avem nevoie – şi probabil că vom primi – de o criză mult mai mare.

Factual or translation error? Tell us.