Alegeți o limbă
Pe 9 iunie, reprezentanţii Înaltului Comsiariat al Naţiunilor unite pentru refugiaţi (HCR) şi-au văzut semnată expulzarea din teritoriul libian pentru “activităţi ilegale”. În acelaşi timp debuta un nou rond de negocieri în vederea unui acord de parteneriat între Libia şi Uniunea Europeană. Greu de crezut într-o coincidenţă: de mai mulţi ani, Europa contează pe susţinerea de la Tripoli pentru a o ajuta să stopeze fluxurile migratoare care ating ţările de la Mediterană. Şi Gaddafi nu renunţă la sporirea licitaţiilor.
Libia, placă turnantă a imigraţiei în Mediterana
Libia este astăzi principala ţară de tranzit pentru zecile de mii de africani care visează la Europa. După estimările autorităţilor locale, între unul şi două milioane de străini ar sta astăzi sub soarele libian. Mulţi dintre ei au venit în speranţa că vor traversa Mediterana pentru a ajunge în Italia. În 2008, cea mai mare parte din cei 37.000 de imigranţi debarcaţi în sudul pensinsulei în aceste ambarcaţiuni ale norocului plecaseră de pe plajele libiene.
Pentru a pune capăt acestui fenomen, asimilat unei invazii de către aliaţii săi în Liga Nordului, Silvio Berlusconi a stabilit cu Muammar Gaddafi un tratat de prietenie cu un punct care stipulează contenirea fluxului migaţiei. Intrarea în vigoare a acestui tratat primăvara trecută s-a tradus printr-o descărcare spre Libia a vreo 850 de imigranţi, în dispreţul dreptului internaţional: Convenţia de la Geneva interzice respingerea refugiaţilor potenţiali spre o ţară în care viaţa lor riscă să fie pusă in pericol.
Potrivit mărturiilor culese de Human Rights Watch, migranţii duşi spre Libia sunt de obicei aruncaţi în închisoare. Când nu sunt expulzaţi spre ţările lor de origine, unde o soartă şi mai puţin de invidiat îi aşteaptă pe cei care ar încerca să scape de persecuţii. Ignorând acuzele asociaţiilor şi organizaţiilor internaţionale, guvernul italian a pus în față eficacitatea colaborării sale cu autorităţile libiene: la finalul lui 2009, numărul cetăţenilor clandestini debarcaţi în Sicilia sau în Lampedusa scăzuse cu aproape 90%.
Un bluf destinat să facă presiuni asupra europenilor
Departe de a condamna această practică, celelalte state membre ale Uniunii Europene-începând cu Franţa-au profitat de iniţiativa italiană pentru a cere încheierea rapidă a unui acord de parteneriat cu Libia care ar regla problema migraţiei. Cea de-a şaptea rundă a negocierilor, deschise pe 8 iunie, între Comisie şi diplomaţia libiană este în parte consacrată acestui dosar arzător. Vara trecută, Uniunea Europeană viza deschiderea pe pământul libian a “punctelor de primire”, care ar permitre refugiaţilor să-şi depună cererea de azil fără să-şi asume riscul unei traversări periculoase.
Comisarul însărcinat cu problemele de azil şi imigraţie, Jacques Barrot, se deplasase la faţa locului pentru a studia posibilitatea unui astfel de dispozitiv. Dar înaltul comisar pentru refugiaţi, care era în călătorie, a arătat rezerve serioase la vederea “condiţiilor de primire înspăimântătoare” din Libia. Şi nu fără motiv: ţara nu a semnat Convenţia de la Geneva care stipulează dreptul internațional al refugiaţilor. Pentru Cecila Malmström, care i-a succedat lui Barrot în februarie anul trecut, niciun acord asupra migraţiei nu va fi încheiat atâta timp cât nu va semna Convenţia respectivă.
În acest context, decizia de a închide biroul HCR şi de a expulza pe cei 26 de angajaţi pare o lovitură dură pentru europeni-dar şi pentru cei 9000 de refugiaţi de care se ocupau. Potrivit unui diplomat occidental, Libia ar fi luat această decizie pentru a limita afluxul refugiaţilor pe teritoriul său. Dar Gaddafi ştie în mod clar că Europa are nevoie de un acord, ale cărui referiri la problema imigraţiei trebuie să respecte formele dreptului refugiaţilor pentru a fi acceptabil. În acest sens, închiderea biroului HCR pare un bluf destinat să facă presiuni asupra negociatorilor europeni.
Gaddafi cere 5 miliarde de euro pe an
De când a luat cunoştinţă de extrema sensibilitate a europenilor în problema imigraţiei ilegale, Gaddafi se distrează jucându-se cu nervii lor. Ţările care sunt expuse în mod direct, precum Italia, fac orice ca să nu-l enerveze pe dictator, de teamă să nu deschidă “supapele” migratoare. Un ultim exemplu: litigiul care a opus Elveția Libiei pe tema încarcerării arbitrare a unui cetăţean elveţian-eliberat până la urmă pe 10 iunie după patru luni de detenţie. O afacere fantastică, iscată de arestarea fiului dictatorului de poliţia elveţiană, care culminase în februarie cu decizia de suspendare a eliberării de vize pentru călătorii europeni.
Italia se îndreptase atunci spre Gaddafi, acuzând Berna că “ar fi luat ostatice” ţările din spaţiul Schengen. Obiectivul autorităţilor de la Tripoli este clar: dacă Europa vrea să-şi asigure cooperarea lor, să plătească preţul. Libia cere Uniunii Europene să finanţeze securizarea propriilor frontiere cu Nigerul şi Ciadul. Comisia este gata să pună 20 de milioane de euro pe masă. Gaddafi cere 5 miliarde. Cu puţin timp în urmă, Muammar Gaddafi figura pe loc de frunte, pentru terorism, pe listele negre ale ţărilor occidentale. Acum că a intrat în graţiile europenilor, evoluează în registrul celor care dictează muzica. Chiar dacă a devenit un partener aşa-zis frecventabil, omul nu e mai puţin de temut.
