Criza din zona euro: Federalismul sau moartea !

28 septembrie 2012
Le Point Paris

Pentru unul dintre intelectualii de top ai Franţei, Europa nu are altă alegere decât să se îndrepte spre un scop simplu: uniunea politică. Altfel euro este sortit să dispară.

Dacă Europa politică nu se face, euro va dispărea. Această dispariţie poate lua multe forme şi face multe ocolişuri. Poate fi o explozie, o implozie, o moarte lentă, o dizolvare, o divizare. Poate dura doi, trei, cinci, zece ani, şi poate fi precedată de mai multe însănătoşiri aparente dând de fiecare dată impresia că dezastrul este îndepărtat.

Evenimentul declanşator ar putea fi la fel de bine falimentul unei Grecii năucite de planurile de austeritate imposibile şi insuportabile pentru popor ori biruinţa unei Curţi de-alde cea din Karlsruhe în refuzul de a-şi lăsa ţara, respectiv Germania, să asume riscul nelimitat la care ar expune-o falimentul unui alt stat membru.

Dar euro va dispărea. Într-un fel sau altul, dacă nimic nu se întâmplă, va dispărea. Nu mai este o ipoteză, o teamă vagă, o sperietoare fluturată în faţa europenilor recalcitranţi. Este o certitudine. O certitudine care se deduce nu numai din logică (absurditatea himerei care ar fi, dacă ar rămâne ca atare, această monedă unică abstractă, plutitoare în văzduh, fiindcă nu este ancorată de economii, resurse, sisteme comune de impozitare), ci chiar şi din Istorie (toate situaţiile din ultimele două secole care amintesc de criza cu care ne confruntăm). Fiindcă euro nu este prima experienţă de monedă unică încercată de Occident. Au fost cel puţin şase, a căror povestire – deşi, ca întotdeauna, situaţiile nu sunt comparabile – este bogată în tâlcuri.Moneda unică?

Multe experienţe anterioare, eşuate

Două au eşuat clar, din cauza egoismului naţional împreunat cu dezvoltarea inegală între ţări care nu puteau, fără să se unească, să vorbească aceeaşi limbă monetară (episodul cheie a fost de altfel, în primul caz, o imposibilitate de plată a... Greciei): este vorba despre cele două aventuri, astăzi uitate, ale Uniunii Latine (1865-1927) şi Uniunii scandinave (1873-1914).

Următoarele două au reuşit, destul de rapid şi cu un succes strălucitor – şi, de fiecare dată, fiindcă procesul de unificare monetară a fost însoţit de o unificare politică: apariţia francului elveţian este cea care, în 1848, la vremea Constituţiei fondatoare a Confederaţiei Elveţiene, şi după o jumătate de secol de rătăciri din cauza refuzului de a plăti preţul politic al Uniunii Economice, înlocuieşte diferitele monede bătute până atunci de oraşe, cantoane sau teritorii; iar în momentul Unirii italiene, lira este cea triumfătoare asupra multitudinii de monezi indexate câteodată pe cele ale statelor germane, alteori pe franc sau pe străvechile monede tradiţionale ducale sau republicane.

Alte două, în sfârşit, au bâjbâit, mers de-a îndărătelea, aproape au eşuat, dar până la urmă au izbutit să iasă la mal – da, două care au făurit o monedă cu adevărat comună, dar la preţul a o mie de crize, de paşi înapoi, de abrogări provizorii, şi datorită unor lideri curajoşi, care au înţeles că o monedă comună nu poate exista decât bazându-se pe o multitudine de factori comuni: un buget, o fiscalitate, un regim de alocare a resurselor, un drept al muncii, reguli ale jocului social, pe scurt, o politică cu adevărat comună: iată povestea victoriei noii mărci germane, la aproape patruzeci de ani de la Zollverein-ul din 1834, împotriva florinului, talerului, coroanei sau altor mărci ale oraşelor hanseatice; şi cea a dolarului, despre care puţini ştiu că i-au trebuit o sută douăzeci de ani ca să se impună, ceea ce de fapt nu a făcut decât atunci când s-a acceptat federalizarea datoriei statelor membre ale Uniunii.

Federaţia, o condiţie sine qua non a monezii comune

Teorema este implacabilă. Fără federaţie, nu se poate o monedă comună. Fără unitate politică, moneda durează câteva zeci de ani şi apoi este mistuită în primul război sau criză. Cu alte cuvinte, fără progres în această integrare politică – a cărui caracter obligatoriu este înscris în toate tratatele europene, dar pe care niciun responsabil politic, atât în Franţa cât şi în Germania, nu pare să o ia în serios -, fără renunţarea la unele puteri de către statele-naţiune şi fără deci o înfrângere clară a acestor "suveranişti" care îndeamnă efectiv popoarele la retragere în sine şi deci spre pierzanie, moneda euro se va dezintegra aşa cum s-ar fi dezintegrat şi dolarul dacă, de exemplu, sudiştii ar fi câştigat războiul de Secesiune.

Odinioară, se spunea: socialismul sau barbaria. Astăzi, trebuie să spunem: uniunea politică sau barbaria. Sau, mai bine, federalismul sau destrămarea şi, odată cu destrămarea, regresia socială, precaritatea, şomajul galopant, mizeria. Sau, şi mai bine: ori Europa face un pas înainte pe calea acestei integrări politice fără de care nicio monedă comună nu a reuşit vreodată să dureze, ori iese din istorie şi se adânceşte în haos. Nu mai avem de ales: uniunea politică sau moartea.

Orice altceva – incantaţiile unora, micile aranjamente ale altora, Fondul de Solidaritate Cutare sau banca de stabilizare Imrec – doar întârzie scadenţa şi menţine muribundul întru speranţa unui răgaz.

Factual or translation error? Tell us.