Alegeți o limbă
Când am fost în Scoţia, acum câţiva ani, mi-a sărit în ochi un afiş care fanfarona că Glasgow are "latitudinea Smolenskului şi atitudinea Barcelonei". Acesta este un exemplu perfect al amestecului de camaraderie şi de admiraţie cu care scoţienii privesc către Catalonia. Barcelona, capitala catalană, are atâtea lucruri la care râvnesc scoţienii: vreme frumoasă, mâncare gustoasă, fotbal bun. Într-un înduioşător omagiu adus Cataloniei, scoţienii au ales chiar un arhitect din capitala acesteia, Enric Miralles, pentru a le proiecta noua clădire a noului Parlament (scoţienii au Parlament din 1999).
Dar acum catalanii sunt cei care au motive să se uite cu invidie spre Scoţia. Luni s-a confirmat faptul că în 2014 Scoţia va organiza un referendum asupra independenţei sale. Guvernului catalan i-ar plăcea, la fel, foarte mult să organizeze un vot asupra independenţei, dar acesta este blocat ferm de către guvernul spaniol din Madrid. Spania încearcă să contracareze mişcarea pentru independenţa catalană folosind legea, spunând că naţionaliştii catalani trebuie să respecte Constituţia ţării. Iar, conform Constituţiei, organizarea unui referendum asupra independenţei este ilegală.
Cine nu îndrăzneşte, nu câştigă
Britanicii abordează problema într-un mod care este în acelaşi timp mult mai pragmatic şi mai îndrăzneţ. Primul ministru David Cameron ar fi putut şi el cu uşurinţă apăra faptul că doar guvernul britanic are dreptul legal de a organiza un referendum. În schimb, el a fost de acord să permită scoţienilor organizarea unui vot asupra viitorului naţiunii lor - cu condiţia ca independenţa să fie singura întrebare pe buletinul de vot.
Din motive de prudenţă cât şi de justiţie, abordarea guvernului britanic pare mai înţeleaptă. David Cameron, ca şi Mariano Rajoy, primul ministru spaniol, este un conservator şi un patriot. Amândoi ar fi îngroziţi dacă destrămarea acestor naţiuni ar avea loc în timpul mandatelor lor. Dar guvernul britanic a recunoscut că, deoarece au obţinut majoritatea în Parlament, naţionaliştii scoţieni au câştigat dreptul democratic de a organiza un referendum privind scopul lor străvechi de independenţă. Nu are niciun rost să cauţi chiţibuşuri legale pentru a-i respinge.
Abordarea guvernului britanic, deşi riscantă, este de asemenea abilă din punct de vedere psihologic. A le spune oamenilor că li se interzice absolut să facă ceva este un mod sigur de a le aţâţa dorinţa lor de a face acest lucru. Acest principiu - stabilit mai întâi în Grădina Edenului - se aplică la fel de sigur în Catalonia modernă. În schimb, faptul că un sondaj de opinie recent a dezvăluit un sprijin mai puternic pentru independenţa scoţiană în Anglia decât în Scoţia poate fi oarecum descurajant pentru naţionaliştii scoţieni.
Paralelele între cauzele scoţiană şi catalană sunt numeroase. În ambele cazuri, naţionaliştii datează pierderea independenţei la începutul secolului al XVIII-lea. Scoţienii au semnat Actul de Uniune cu Anglia - care a creat Marea Britanie în 1707 - după o nefericită aventură colonială numită proiectul Darién, care aproape falimentase Scoţia. Naţionaliştii catalani consideră că ţara lor şi-a pierdut independenţa odată cu căderea Barcelonei în 1714. În timpul unui meci recent de fotbal între FC Barcelona şi Real Madrid, naţionaliştii catalani şi-au sărbătorit aniversarea cu un urlet asurzitor în minutul 17 şi 14 secunde al meciului.
UE, un bun argument pentru separatism
Atât naţionaliştii scoţieni cât şi cei catalani au folosit UE pentru a-şi consolida dosarul lor pentru independenţă. O Scoţie sau Catalonie independentă, se argumentează, nu au nevoie să se teamă de izolare, fiindcă noile naţiuni ar fi membri ai marelui club european - şi astfel ar putea îmbina independenţa cu securitatea de membru al UE.
Unii intelectuali scoţieni susţin de asemenea că ostilitatea faţă de UE este un viciu specific englezesc - şi că scoţienii sunt mult mai puţin şovini. Această idee este apreciată la Bruxelles, unde ideea că englezii ar putea fi pedepsiţi pentru euroscepticismul prin secesiunea scoţiană este pe placul multora . Dar de fapt, sondajele de opinie sugerează că scoţienii sunt doar cu foarte puţin mai favorabili faţă de UE decât englezii. Un sondaj recent a sugerat că 60% dintre votanţii englezi doresc să părăsească UE, o părere împărtăşită de 50% dintre scoţieni.
Criza economică în zona euro a determinat naţionaliştii scoţieni să joace cartea europeană pentru a-şi alimenta campania. Ei spun acum că o Scoţie independentă nu ar căuta imediat să intre în euro, şi şi-ar păstra ca monedă lira - în bancnote scoţiene, ca şi acum. Spania, în schimb, se află în centrul crizei euro, în aşa măsură încât restul UE arată încă bine prin comparaţie. Majoritatea naţionaliştilor catalani insistă asupra faptului că noua lor naţiune ar rămâne parte din zona euro.
Există, totuşi, o mare diferenţă între cazurile scoţian şi catalan, care cântăreşte greu în diferenţa de atitudine dintre Madrid şi Londra. Scoţia reprezintă doar 5,2 milioane dintr-o populaţie britanică totală de aproximativ 62 de milioane - şi este considerată în general în Anglia ca fiind puternic subvenţionată de către restul ţării (ceea ce naţionaliştii scoţieni contestă). Prin contrast, Catalania numără 7,3 milioane de locuitori dintr-o populaţie spaniolă de 47 de milioane - şi este una dintre cele mai bogate regiuni din ţară. Pierderea ei ar fi o lovitură teribilă pentru Spania.
Şi totuşi, chiar şi englezilor le-ar tremura buza lor ţâfnoasă de nemulţumire dacă Scoţia ar vota cu adevărat pentru independenţă în 2014. Personal, sper că atât Marea Britanie cât şi Spania vor reuşi să rămână întregi. Dar dacă se întâmplă acest lucru, trebuie să se bazeze pe consimţământul general. Guvernul spaniol ar trebui să înceteze să se mai ascundă în spatele legii, şi să permită un referendum catalan. Nicio căsătorie nu poate supravieţui pur şi simplu declarând divorţul ilegal.
