Dezbatere: Cum să păstrăm miracolul european

13 noiembrie 2012
Dagens Arena Stockholm

Criza afectează cu siguranţă proiectul comunitar. Dar, călătorind în mijlocul regiunilor martir ale ultimelor războaie, înţelegem care este contribuţia acestuia la nivelul continentului, scrie un jurnalist suedez. Şi dacă dorim să împiedicăm o nouă dispariţie a democraţiei, nu trebuie să ne fie teamă să facem astfel încât cetăţenii să participe la viaţa politică a UE. Extrase.

Am călătorit în vara aceasta în regiunile din estul UE. De la Vilnius la Bialystok şi apoi de-a lungul frontierei spre Belarus şi Ucraina, admirând frumoasele pieţe ale micilor oraşe din estul Slovaciei, şi până în România.

A fost copleşitor. Vizitasem deja multe din oraşele şi regiunile pe care le-am străbătut, dar asta în urmă cu aproximativ 20 de ani, imediat după căderea comunismului. Ceea ce am avut ocazia să descopăr acum este un miracol social, economic şi politic. Schimbările nu pot fi comparate decât cu anii record ai Europei Occidentale între 1945 şi 1970. Dar în timp ce redresarea vestului Europei s-a bazat pe sprijinul Statelor Unite, Europa de Est s-a dezvoltat folosind puterea Uniunii Europene.

Pe măsură ce avansam în călătoria noastră, primeam ştiri din Paris, Bruxelles şi Berlin despre noi şedinţe de criză pentru a salva euro. Dar în timpul serilor călduroase din piaţa oraşului Prešov, criza părea îndepărtată şi aparţinând unui alt curent de evenimente. De parcă a fost nevoie să mă deplasez la marginea Uniunii pentru a vedea întregul peisaj. Obscuritatea europeană a devenit paralizantă. Cine înţelege în ce direcţie sunt orientate politicile, încotro se îndreaptă UE? Toate perspectivele şi deciziile politice majore sunt stabilite cu uşile închise. Criza euro conduce în mod inevitabil la problematica Europei şi a democraţiei.

O schemă similară în jocul despre euro

Cine mai poate evita să nu se gândească la preludiul izbucnirii războiului din 1914? Nimeni nu a înţeles scopul unui război, nimeni nu l-a dorit, dar nimeni nu a reuşit să lase la o parte prestigiul naţional pentru a-l evita. O schemă similară se întrevede în jocul despre euro. De fiecare dată când Parlamentul European şi Comisia Europeană înaintează o propunere politică prin care se sugerează o responsabiliate comună – euroobligaţiunile, de exemplu – şefii de guvern îi opresc. Ţări privilegiate precum Germania, Finlanda şi Suedia îşi apără propriile interese într-o auto-amăgire conservatoare. Ele conduc acest continent – şi pe ele însele – spre prăpastie. Călătoria noastră din această vară s-a transformat într-un pelerinaj european.

Am explorat marginile marilor regiuni pe care istoricul Timothy Snyder le-a numit “ţinuturile martir” sau “câmpurile ucigaşe”: centrul geografic al genocidelor naziste şi comuniste unde doisprezece milioane de oameni au fost ucişi între 1933 şi 1944. A fost o călătorie care ne-a reamintit că proiectul european nu s-a născut dintr-o euforie naivă, ci din frica de ceea ce a provocat continentul. Când vezi turiştii care se înghesuie în sinagogile goale din Praga, Cracovia şi din alte oraşe, realizezi cum prinde contur o conştiinţă de sine europeană, întemeiată pe gravitatea istorică. Devii european la Auschwitz.

În ultimele două decenii, UE a suferit de o criză evidentă de legitimitate. De când Danemarca a votat împotriva Tratatului de la Maastricht, în 1992, cea mai mică idee de modificare a provocat cereri pentru noi referendumuri. “Non şi nee” din Franţa şi Olanda [la referendumul din 2005 privind Constituţia europeană] au fost cele mai tulburătoare.

Un progres pentru proiectul european

Elitele politice au considerat dintotdeauna cererile de referendum ca fiind un blestem. Dar ar trebui să le interpreteze ca un progres pentru proiectul european. În cele din urmă, oamenii din Europa au vrut să aibă un cuvânt de spus în chestiuile comune importante. Angajamentul a arătat că dezbaterea politică în Europa a devenit... europeană.

De ce oare politicienii par să considere principiile de bază ale democraţiei ca fiind de la sine înţelese pe plan naţional, dar ca o ameninţare la nivel european? Principalul lor argument este că încă nu s-a constituit un popor european, într-o sferă politică şi publică comună – aşa numitul ‘demos’. Fără un astfel de demos, democraţia nu este decât o himeră.

Social-democratul suedez Carl Tham a susţinut acest raţionament într-un articol publicat în vara aceasta: “o uniune politică vie şi democratică nu poate fi creată decât atunci când europenii au un puternic sentiment de apartenenţă şi solidaritate unii faţă de alţii, atunci când se gândesc la ei-înşişi ca făcând parte dintr-un popor european şi au încredere în instituţiile politice”.

Dar nu este oare aceasta una din concluziile frecvente bazate pe o concepţie greşită? Este foarte îndoielnic faptul că a existat “un puternic sentiment de apartenenţă şi solidaritate” în diferitele state-naţiune, atunci când au fost înregistrate progrese democratice majore, la începutul secolului 20. “Încrederea în instituţiile politice” nu a existat cu siguranţă, şi nu a fost constituită nici o sferă largă politică și publică.

Cu ani în urmă, a fost lansată o dezbaterea despre înşelăciunea intelectualilor: unde au fost aceştia atunci când proiectul european era gata să se prăbuşească? Mulţi dintre cei care au contribuit la această dezbatere au fost publicaţi pe impresionantul site Eurozine. Dar în realitate, absenţa unei dezbateri sincere şi a unor luări de poziţii clare din partea politicienilor europeni este şi mai îngrijorătoare.

Drept pentru care a fost înălţător să pot citi, în primăvara aceasta, un editorial semnat de Gerhard Schröder în The New York Times. Un politician influent care a văzut legătura între criza euro şi problema democraţiei. Schröder a rezumat acest lucru în trei puncte: Comisia Europeană trebuie să se dezvolte într-un guvern ales de către Parlamentul European. Consiliul European – şefii de state – trebuie să renunţe la putere şi să fie transformat într-o cameră superioară cu un rol similar celui al Bundesrat-ului [sau Consiliul Federal, alcătuit din liderii celor 16 landuri] din Germania.

Calea spre o posibilă democraţie

Nu trebuie să fim neapărat de acord cu toate propunerile lui Schröder. Dar ceea ce sugerează el este o cale spre o posibilă democraţie europeană. Fireşte că acest lucru poate fi criticat ca fiind o tentativă de a impune democraţia “de sus”, dar poate fi considerat de asemenea precum o recunoaştere a provocării pe care o reprezintă cetăţenii europeni în ultimii 20 de ani.

Piaţa din Cracovia este una dintre cele mai măreţe de pe continent. În clopotniţa catedralei, trecerea timpului este marcată de un om cu o trompetă. Istoria aruncă umbre lungi. Este un loc bun pentru a observa Europa. Aici puteţi reflecta la miracolul politic, la noua prosperitate şi la democraţia civilizată.

Mulţi europeni din Vest s-au temut de haos atunci când a căzut dictatura din Est. Au greşit. Oamenii s-au dovedit a fi sensibili. Asta ar trebui să insufle speranţă şi încredere. Dar la numai 30 de minute de mers cu maşina de această piaţă, veţi găsi cel mai important memento al fricii de întunericul Europei care a condus la proiectul european: lagărele de la Auschwitz-Birkenau.

Democraţia trebuie întotdeauna să fie lărgită. Aceasta va fi redusă de îndată ce ne instalăm în confort. În toamna anului 1940, atunci când situaţia din Europa era cât se poate de întunecată, feminista suedeză Elin Wägner a comparat idealurile cu farul de la bicicletă: nu se aprinde decât atunci când pedalezi pentru a avansa.

Misiunea socială democratică a Europei din toamna anului 2012 poate fi rezumată cu uşurinţă de către metafora lui Wägner şi două cuvinte: a democratiza şi a politiza.

Factual or translation error? Tell us.