Austeritate: Fără sacrificii fără speranță!

16 noiembrie 2012 – Project Syndicate (Praga)

Dacă legitimitatea Uniunii Europene ar fi intactă, europenii ar consimți mai ușor la eforturile care le sunt cerute. Ar putea atunci să spere să-și vadă propriile interese recompensate.

Într-un interviu recent cu preşedintele francez François Hollande, acesta a emis o idee esenţială, deşi adeseori nesocotită, cum că există limite la sacrificiile care pot fi cerute de la cetăţenii ţărilor la ananghie din sudul Europei. Pentru a evita transformarea Greciei, Portugaliei şi Spaniei în adevărate "case de corecţie" colective, a susţinut acesta, oamenii au nevoie de speranţă, dincolo de orizonturile de-a pururea îndepărtate ale reducerilor cheltuielilor şi măsurilor de austeritate.

Cele mai elementare noţiuni de psihologie sprijină punctul de vedere al dlui Hollande. Creşterea părţilor negative şi amânarea repetată a celor pozitive nu pot conduce la un obiectiv decât cu condiţia perceperii unei luminiţe la capătul tunelului – recompensa viitoare a sacrificiilor de astăzi.

Pesimismul public predominant în Europa de Sud se datorează în mare parte lipsei unei astfel de recompense. În timp ce declinul încrederii consumatorilor şi a puterii de cumpărare a gospodăriilor agravează recesiunea, prognozele sfârşitului crizei sunt constant amânate, iar popoarele supuse poverii austerităţii ajung să-şi piardă orice speranţă.

Jertfe sângeroase

De-a lungul istoriei, conceptul de sacrificiu a fost strâns legat de teologie şi de economie. În lumea antică, oamenii făceau jertfe adeseori sângeroase pe altarele divinităţilor, gândindu-se că acestea îi vor răsplăti prin, de exemplu, o recoltă bună sau protecţie împotriva nenorocirilor. Creştinismul, şi convingerea că Dumnezeu (sau Fiul lui Dumnezeu) s-ar fi sacrificat pentru a ispăşi păcatele omenirii, a inversat economia tradiţională a sacrificiului. Aici, suferinţa divină este o ilustrare a umilinţei altruiste cu care ar trebui să fie pătimite nenorocirile pământeşti.

În ciuda secularizării, credinţa potrivit căreia recompensele sau realizările cer un sacrificiu a devenit parte integrantă a conştiinţei culturale europene. Conceptul de "contract social" – apărut în timpul Iluminismului pentru a sesiza, fără a recurge la dreptul divin, legitimitatea autorităţii statului asupra cetăţenilor săi – se bazează pe postulatul că indivizii ar renunţa la ceva libertate personală în scopul de a asigura pace şi prosperitate pentru toţi.

Astfel, liderii politici au cerut adeseori cetăţenilor să-şi sacrifice libertăţile personale şi confortul în numele entităţilor spirituale secularizate, cum ar fi Naţiunea sau Statul – cereri pe care cetăţenii în general le-au îndeplinit. În primul său discurs în faţa Camerei Comunelor, în calitate de prim-ministru al Marii Britanii, Winston Churchill a însufleţit o ţară asediată, prin declaraţia lui celebră cum că el – şi, prin urmare, Anglia – nu avea "nimic de oferit, decât sânge, trudă, lacrimi şi sudoare".

Un sacrificiu lipsit de sens

Având în vedere o astfel de abundenţă de precedente, poate părea surprinzător faptul că retorica sacrificiului folosită sub steagul austerităţi s-a dovedit atât de ineficientă în contextul crizei europene actuale. Unii observatori deplâng declinul angajamentului popoarelor în tot ceea ce transcendă individul, mai ales în sistemul politic.

Dar reticenţa faţă de austeritate în Europa de Sud nu provine numai dintr-o ostilitate generalizată împotriva sacrificiilor. Punctul de vedere al europenilor ar fi mai degrabă acela de a considera că sacrificiile cerute de liderii lor nu merg în sensul intereselor lor. Churchill oferise britanicilor o perspectivă de care se puteau agăţa: victoria. Fără un scop clar şi precis, de natură să justifice sacrificiul, acesta este lipsit de sens.

Legitimitatea Uniunii Europene era presupusă să se bazeze pe prosperitate. La sfârşitul perioadei de creştere economică rapidă a comunităţii, liderii europeni au ajuns să se bazeze mai mult pe ameninţarea unui rău mai mare decât austeritatea: o agravare a destabilizării ţărilor debitoare, ceea ce ar conduce la incapacitate de plată, la expulzarea din zona euro, precum şi la o prăbuşire economică, socială şi politică.

O amânare pe termen nedefinit

Dar acest discurs al fricii îşi pierde din putere astăzi, fiindcă "new deal"-ul care ia formă în Europa de Sud este bazat mai degrabă pe represiune şi oferă mai puţină protecţie, încălcând astfel principiile fundamentale ale contractului social. Într-adevăr, în timp ce cetăţenilor li se cere să facă sacrificii în nivelul lor de trai – sau chiar în nivelul de subzistenţă – pentru binele "economiei naţionale", multinaţionalele sunt în plină expansiune.

Condiţiile impuse de "troică" – Uniunea Europeană, Banca Centrală Europeană şi Fondul Monetar Internaţional – conduc la o amânare pe termen nedefinit a satisfacerii nevoilor celor cărora li se cere să facă sacrificii, precum şi la întârzierea reparaţiei plaselor securităţii sociale zdrenţuite. Şi totuşi, guvernele naţionale continuă să pună în aplicare politici care exacerbează nedreptăţile. De exemplu, bugetul 2013 al Portugaliei a redus de la opt la cinci numărul de tranşe de impozitare – un demers care va devasta clasa de mijloc.

Sacrificiul implica odinioară renunţarea la lucruri lumeşti – plăceri, nevoi de bază, sau chiar viaţă – pentru binele sufletului. Deşi discursul sacrificiului persistă, logica ce l-a susţinut timp de milenii a fost astăzi lăsată deoparte. Este esenţial ca liderii europeni să-şi alimenteze cetăţenii cu o speranţă reînnoită. Este în joc legitimitatea uni Europe "post-naţionale", bazată pe o obligaţie din partea UE, înscrisă în Tratatul de la Lisabona, cea de a promova "bunăstarea populaţiei".

Factual or translation error? Tell us.