Alegeți o limbă
Deja e bizar: experţii în economie şi istoricii mentalităţilor se apleacă de mult asupra ţărilor afectate de criză din sudul Europei, pentru a ne comunica mesajele lor funeste, unul mai neliniştitor decât altul. Timp în care vorbăria despre “nucleul dur al Europei” continuă, antrenată de motorul “germano-francez”, care nu poate să se “bâlbâie”.
Între timp, având în vedere competitivitatea tot mai redusă a Franţei şi uriaşa ei datorie de stat (în prezent, ea atinge nouăzeci la sută din PIB), se pune o întrebare: avem de-a face cu o orbire naivă, generalizată sau mai degrabă cu, poate, ultima victorie à la Pirus în arta franceză de a arunca praf în ochi?
De ce n-a examinat nimeni lucrurile mai îndeaproape? O explicaţie indirectă şi involuntară oferea, acum două săptămâni, Louis Gallois, fostul şef al EADS [Compania Europeană Spaţială şi de Apărare Aeronautică], care a pronunţat un verdict zdrobitor pentru economia franceză şi a cerut reforme radicale.
E nevoie de un “şoc de încredere”, a poetizat Gallois, cel care făcuse cândva carieră datorită unor lucrative comenzi de stat. Tremoloul vocii lui atunci când a vorbit despre criză s-a dovedit a fi din nou pe jumătate bolşevic, pe jumătate pseudo-elegant, potrivindu-se la fix cu sfera de activitate al lui Arnaud Montebourg, susţinător declarat al curentului antiglobalizare, actualmente “ministru al redresării producţiei”.
Societate captivă în universul cancanurilor
“Le style, c'est l'homme” [Stilul este omul], spunea pe timpuri Madame de Staël. După toate aparenţele, societatea franceză a rămas captivă în universul cancanurilor. În timpul mandatului de cinci ani al lui Nicolas Sarkozy, căsnicia acestuia a suscitat un interes mai viu decât dispreţul făţiş al preşedintelui pentru separarea democratică a puterilor şi decât felul scandalos în care a instrumentat el serviciile secrete, pentru a controla şi ultima redută a jurnalismului critic. (În Franţa, atât presa tipărită, cât şi cea online sunt subvenţionate cu milioane de euro - inclusiv materiale care, în mod normal, ar trebui să rămână tabu).
Dar chiar şi articolele din cercul închis al Parisului sunt silite să respecte nişte graniţe clare. Altfel presa ar fi trebuit poate să atragă atenţia asupra faptului că, în ciuda şomajului masiv, prima grijă a lui Monsieur Montebourg a fost aceea de a-şi pune atractiva soţie în funcţia de redactor şef al legendarei reviste de muzică Les Inrockuptibles. În plus, i-ar fi putut aduce aminte actualului ministru de externe, Laurent Fabius, că în trecut a fost premierul lui Mitterand: pe atunci, la Institutul Naţional de Transfuzii Sanguine, unui număr de trei mii de francezi li s-au administrat cu bună ştiinţă injecţii din conserve de sânge infectate cu HIV; dacă Fabius şi miniştrii din cabinetul său au fost graţiaţi ulterior de o justiţie numai condiţionat independentă, nenumărate victime şi-au pierdut viaţa între timp.
Fireşte că nu e nevoie să fii un “anglosaxon” neîncrezător în stat (în Franţa de azi, asta e o insultă mai gravă decât, pe vremuri, boche - cuvânt peiorativ care-i desemna pe germani) pentru a considera extrem de periculoasă această refulare mixtă a istoriei şi a prezentului şi pentru a descoperi în eterna continuitate a aceluiaşi personal elitist şi incapabil o cauză decisivă a crizei.
Pentru un loc călduț
Alternativele reale sunt însă rare. Nu există nici democraţie creştină, nici social-democraţie, astfel încât şi stânga, şi drepta îşi dau mâna în etatismul lor, în felul cum strangulează iniţiativele private ale clasei de mijloc şi în protecţionismul generalizat, care se serveşte cu neruşinare de retorica anticapitalistă a unei égalité, toujours [egalitate de-a pururi]. În acest timp, exporturile Franţei se diminuează, şomajul în rândul tinerilor explodează, în suburbii se răspândeşte ura musulmană împotriva evreilor, sistemele de asigurări sociale sunt în pragul colapsului, falimentul statului bate la uşă.
Dar unde sunt eseiştii economici francezi, care ar trebui să pună degetul pe rană, dezvăluind caracterul cvasi-socialist al ţării lor? Unde sunt politologii care - apelând la principiul separării puterilor enunţat de Montesquieu - să ia la puricat reţeaua inextricabilă de relaţii din sânul instituţiilor?
Tocmai ţara unde revoltele studenţeşti din 1968 au fost atât de turbulente a rămas cea mai autoritară dintre toate societăţile occidentale. Şi azi, majoritatea tinerilor doresc să devină fonctionnaires - să capete un loc cald şi sigur în aparatul funcţionăresc atât de iubit şi de detestat! Timp în care la cinematografe rulează filmuleţe fin cizelate despre relaţii de cuplu în spiritul blockbuster-ului Amélie: întoarcere mult râvnită în acel hortus conclusus al idilei galice, unde beaujolais-ul are totdeauna un gust mirific şi până şi bagheta e subvenţionată…
Din Franța
Pierderea triplului AAA este o veste bună!
În noaptea din 19 în 20 noiembrie, agenţia de rating Moody's a degradat nota obligaţiunilor emise de Trezoreria franceză pentru a se finanţa pe pieţe: Franţa şi-a pierdut triplul A şi este notată acum Aa1. "Este oare cu adevărat o veste proastă?", se întreabă editorialistul de la Les Echos. "Cu riscul de a surprinde şi de a părea paradoxal şi cinic, aş avea poftă să spun că este şi o veste bună":
Ceea ce este important este faptul că decizia Moody's va obliga Franţa să se mişte, să se adapteze. Moody's a arătat cu degetul pierderea de competitivitate a economiei noastre, rigidităţile pieţei muncii şi a bunurilor şi serviciilor, situaţia bugetară şi dificultatea pe care am avea-o de a rezista la noi şocuri în zona euro, fiindcă nu avem suficiente schimburi cu ţările emergente. [...] Şi mai departe, este arătată cu degetul şi incapacitatea noastră de a ne ţine promisiunile pe termen lung (30 de ani de şomaj şi de deficite publice).
Guvernul credea că mai avea timp, dar nu mai are. Nu vroia un şoc, are parte de un electroşoc. [...] De zece zile încoace, păşea pe un norişor: bună primire a raportului Gallois [asupra competitivităţii industriei franceze] şi a măsurilor care au urmat, bună creştere în al treilea trimestru. [...] Ei bine, s-a terminat!
