Alegeți o limbă
Comisia Europeană s-a dat de-a binelea la fund din punct de vedere politic. Cei care mai aveau încă dubii au primit sub ochi dovada în ultimele zile: în momentul în care ea trebuie să-şi apere, în faţa celor douăzeci şi şapte de şefi de stat şi de guvern, proiectul său de buget 2014-2020 ("cadru financiar multianual"), cel mai important act al legislaturii sale, cel care va ghida Uniunea pentru următorii şapte ani, ea este pur şi simplu absentă din dezbateri. Nu mai interesează pe nimeni ceea ce are ea de spus, nici pe guverne, nici pe mass-media şi nici pe cetăţeni. Nu este vorba de un asasinat, ci de o sinucidere orchestrată de preşedintele ei, José Manuel Durão Barroso, aievea o calamitate pentru o instituţie care a fost totuşi unul dintre motoarele construcţiei europene într-un trecut nu foarte îndepărtat.
Din punct de vedere istoric, bătălia bugetară mobiliza în întregime resursele Comisiei: ea era cea care trăgea sforile, fiindcă făurea proiectul, şi care avea mijloacele de a ghida Uniunea Europeană, atâta timp cât reuşea să convingă statele membre, dar şi opiniile publice de care acestea depind, de temeinicia acţiunii sale. Ceea ce nu este neapărat evident pentru o instituţie a cărei legitimitate este firavă, şi de aceea trebuie să fie extrem de politică. Fiindcă, - mai trebuie încă amintit? -, politica nu înseamnă numai a acţiona, ci şi a convinge de temeinicia acelei acţiuni.
Testament politic
Jacques Delors, preşedintele Comisiei între 1985 şi 1995, excela în acest exerciţiu. Inventator, în 1987, al "perspectivelor financiare", sau legea de programare bugetară, menită a pune capăt dramelor financiare anuale, el nu a neglijat niciunul dintre domeniile acţiunii politice. O muncă de ocnaş, dar care a dat roade. Am urmărit, în 1992, negocierile privind "pachetul Delors II" (1993-1999).
Îmi amintesc încă de îndelungata muncă prealabilă de convingere şi de explicaţie a Comisiei pe lângă mass-media europeană, intermediari obligatorii cu opinia publică europeană. Delors el-însuşi, dar şi Pascal Lamy, şeful său de cabinet, comisarii, directorii generali ai Comisiei, toată lumea era pe metereze, oficial, neoficial, la conferinţe de presă sau în afara lor, pentru a explica ceea ce se făcea, cu cifre la îndemână. Un aparat de convins de o remarcabilă eficacitate, care a continuat să funcţioneze sub Jacques Santer şi Romano Prodi.
Sub Barroso, a început să dea rateuri. Individul nu a fost niciodată un bun comunicator şi se stânjeneşte în faţa presei. Am fi putut crede că bugetul 2014-2020, care îi va fi testamentul politic, l-ar fi deşteptat. Dar nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, a fost mai nepriincios ca niciodată. O conferinţă de presă târzie şi rapid expediată, în 29 iunie 2011, pentru a prezenta grosul dosar al Comisiei, fără nicio muncă de deminare şi de încălzire înainte. Cum, atunci, a putea pune vreo întrebare din moment ce descoperim proiectul numai când este dezvăluit? Fiecare trebuie să se descurce cum poate ca să înţeleagă. Descurajant, având în vedere complexitatea extremă a subiectului. Numai un purtător de cuvânt s-a apucat din proprie iniţiativă să decripteze marile linii ale cadrului financiar pentru jurnalişti.
Un preşedinte absent
Şi de atunci? Nimic, absolut nimic. Un an fără comunicare exterioară. Un preşedinte absent, care încearcă mai ales să contracareze influenţa lui Herman Van Rompuy, preşedintele Consiliului European, pe lângă state şi Parlamentul European, comisari tetanizaţi abia îndrăznind să se adreseze mass-media, directori generali pitiţi în cotloanele birourilor lor, în loc să explice mizele negocierilor. Rezultat: câmp liber pentru state, care pot spune tot răul pe care-l gândesc despre propunerile Comisiei (şi care nu pregetă să o facă, oricând disponibili în acest scop) şi pentru Herman Van Rompuy, însărcinat în locul Comisiei de a găsi un compromis plecând de la cifrele executivului european. Acesta, de îndată ce a preluat în mâini negocierea, a comunicat copios. În faţa lui nu era nimeni.
Întrucât Comisia a dispărut pur şi simplu din dezbatere în loc să fie în inima ei. Nu se poate intra în jocul influenţei punând bot sau bântuind culisele din Bruxelles. Cine poate cita ultimul interviu cu Barroso în vreun organ mass-media? Simplu, nimeni, pentru că el nu mai vorbeşte cu mass-media. Şi nici discursul rostit în 21 noiembrie în faţa Parlamentului European nu-i va permite să salveze ouăle sparte, atunci când aproape nimeni nu s-a deplasat de la Strasbourg din cauza Eurogrupului şi pregătirilor pentru summitul european. Prins în micul lui joc instituţional, Barroso a uitat că trebuia de asemenea, dacă nu mai întâi de orice, să convingă cetăţenii europeni; că sarcina lui este să facă politică şi nu lobbying sau secretariat. Acum el va pierde pe ambele fronturi: împotriva statelor care dispreţuiesc instituţia lui puţin mai mult pe zi ce trece, şi împotriva opiniei publice care-l ignoră din ce în ce mai mult pe zi ce trece. Jos pălăria, maestre!
