Alegeți o limbă
Factura pentru criză este pe drum. În Marea Britanie, TVA-ul va creşte de la 17,5 % la 20 % începând cu luna ianuarie 2011. Germania taie în ajutoarele de şomaj, Spania a relaxat legile asupra concedierii personalului, Portugalia reduce pensiile din sectorul public, iar Franţa vrea să prelungească vârsta de pensionare pentru toată lumea.
Uriaşele deficite scobesc finanţele majorităţii ţărilor europene dar şi SUA, iar exemplul grecesc arată că răbdarea pieţelor care finanţează datoriile publice are unele limite. Şi totuşi tocmai sectorul bancar este cel perceput ca fiind principalul vinovat pentru criza care a adus numeroase ţări în pragul falimentului. Prin urmare, nu ar trebui acesta să contribuie la salvarea finanţelor publice, care l-au ajutat să supravieţuiască, de curând ?
Problema este că aproape fiecare guvern are o viziune diferită asupra subiectului. Cu ocazia ultimului summit G20, unde s-au reunit decizionalii celor mai mari economii din lume, singurul consens a fost... că fiecare ţară poate proceda după cum crede de cuviinţă. Stephen Harper, prim-ministru al Canadei, ţară care a trecut prin criză fără prea multe daune, a exclus încă de la început ideea sprijinirii unei taxe mondiale asupra băncilor. Chinezii, care nu vor să pună o presiune suplimentară asupra băncilor lor, au făcut acelaşi lucru.
Cealaltă tabără reuneşte ţările care au trebuit să sară în ajutorul băncilor lor şi acum trebuie să-şi reducă deficitele - în primul rând SUA, Germania, Marea Britanie şi Franţa. Pentru a nu slăbi poziţia competitivă a instituţiilor lor financiare, lideri ca Angela Merkel sau David Cameron doresc, desigur, o taxă la nivel mondial, identică în toate ţările. Ceea ce ar împiedica fuga de capital de la o ţară la alta pentru a evita noua taxă. Totuşi, tabăra pro-taxă este slabă, printre altele deoarece, deşi toţi membrii săi cer o nouă taxă asupra băncilor, ei nu sunt de acord asupra utilizării fondurilor astfel obţinute.
Fiecare cu metoda lui
Preşedintele Barack Obama vrea pur şi simplu să recupereze cele 100 de miliarde de dolari (76.5 miliarde de euro) care au fost cheltuite pe planul american de salvare al băncilor. Noua taxă nu s-ar aplica decât celor mai mari instituţii şi ar depinde de activităţile lor. Băncile implicate în strategiile de investiţii cu risc ridicat ar plăti mai mult. Dar planul a fost respins de către Congres, democraţii l-au sacrificat în speranţa de a promova noi reglementări pentru sectorul financiar.
O altă cale a fost aleasă de noul prim-ministru britanic, David Cameron, convins că băncile ar trebui să contribuie la salvarea finanţelor publice ale unei ţări al cărei deficit se dovedeşte a fi comparabil cu cel din Grecia. Bugetul britanic, recent modificat, introduce o nouă taxă calculată pe baza bilanţului total al fiecărei bănci. Acest impozit ar trebui să genereze în jur de 1 miliard de lire sterline anul acesta, şi 2 la 2.5 miliarde de lire sterline pe an începând din 2011. Aceste venituri vor merge direct la buget şi sunt presupuse a arăta publicului repartiţia echitabilă a costurilor suplimentare în Marea Britanie.
Germania ar dori o taxă similară pentru un randament de aproximativ 1,2 miliarde de euro pe an. Mai degrabă decât să cheltuiască fondurile, guvernul Merkel îşi propune să le reunească într-un fond special "de stabilizare" care ar servi ca un fel de poliţă de asigurare în caz unei alte crize bancare. Astfel, de acolo s-ar scoate fonduri pentru salvarea instituţiilor financiare cu probleme, şi nu din buzunarele contribuabililor. Fondul ar fi protejat de interferenţele politice şi nu ar putea fi folosit pentru orice alt scop. De fapt, ideea nu este germană, ci copiază o iniţiativă similară adoptată în 2009 de Suedia.
Suedezii sunt într-adevăr campionii noii taxe bancare. Ei vor ca fondul lor de stabilizare să ajungă la 2,5% din PIB în termen de 15 de ani. În fiecare an, cele mai mari bănci suedeze plătesc mai multe sute de milioane de coroane în acest scop. Politicienii suedezi îşi promovează de altfel modelul la nivel internaţional. Ei susţin că noua taxă este totodată atât de mică încât nu slăbeşte băncile dar suficient de mare pentru a acumula cu timpul o sumă considerabilă. Criticii însă subliniază principala slăbiciune a sistemului : taxa se calculează pe baza cifrei de afaceri a băncii în Suedia, în afară de activităţile din străinătate. Efectul este că instituţiile orientate mai ales spre piaţa suedeză, unde se evită traduţional operaţiunile cu risc ridicat, plătesc mai mult decât concurenţii lor rivalii care au investit mult în ţările baltice şi au suferit, ca urmare, pierderi importante.
Iniţiativă simbolică
Totuşi, Comisia Europeană a fost evident convinsă de soluţia suedeză. Bruxelles încearcă să coordoneze măsurile întreprinse de statele membre pentru a evita o situaţie în care fiecare ţară are o taxă bancară diferită. Comisia ar dori ca toate statele membre să creeze fonduri de stabilizare care împreună vor ajunge până la 50 miliarde de euro anual. Astfel, toate statele membre UE ar avea o asigurare în cazul unei alte crize bancare iar instituţiile financiare care operează în UE ar fi tratate la fel.
Din păcate, cei care cred că a forţa băncile să economisească bani pentru timpurile grele ne poate proteja de plătirea pentru o altă criză vor fi foarte dezamăgiţi. Într-adevăr, taxele efectiv adoptate pentru moment sunt în mare măsură simbolice. Germania, de exemplu, plănuieşte să colecteze puţin mai mult de 1 miliard de euro anual, pe când numai salvarea instituţiei Hypo Real Estate a costat deja peste 100 miliarde de euro. Ar trebui mai multe zeci de ani pentru ca fondurile de stabilizare să acumuleze sume proporţionale cu riscul.
"Pentru moment, totul a fost puţin mai curând un gest populist. Guvernele doresc să convingă publicul că şi băncile plătesc pentru criză, dar este vorba de sume mici, şi de o mişcare mai degrabă simbolică decât o adevărată taxă asupra sectorului financiar", consideră Piotr Kuczyński, analist pentru Xelion, un cabinet de consultanţă financiară bazat la Varşovia. Întrucât băncile au o armă puternică: ele ameninţă pur şi simplu să transfere orice costuri suplimentare asupra clienţilor lor.
Iată de ce ţările care au decis să introducă o nouă taxă bancară o menţin la un nivel aproape imperceptibil pentru acest sector. Iar băncile au avantajul de a nu fi uşor de înlocuit. O recuperare la nivel mondial, iar în Polonia o revenire la creştere rapidă nu va avea loc dacă sectorul financiar refuză să participe de bună voie. De aceea băncile au dat de înţeles guvernelor că ar fi mai bine să nu le caute nod în papură. Şi, cel puţin pentru moment, mesajul pare să fi fost primit.
