Uniunea Europeană: Aceste frontiere dispărute merită un Nobel

Frontierele Germania-Polonia și Polonia-Slovacia: două fotografii din seria “Borderline”.
Frontierele Germania-Polonia și Polonia-Slovacia: două fotografii din seria “Borderline”.
10 decembrie 2012 – El País (Madrid)

Decernarea Premiului Nobel pentru Pace Uniunii Europene a nedumerit multă lume. Şi totuşi, scrie politologul José Ignacio Torreblanca, o recapitulare a lungului "război civil european" început în secolul al XIX-lea ar trebui să fie îndeajuns pentru a justifica aceste onoruri.

Frontiere evanescente. Frontiere părăginite, ofilite, părăsite. Frontiere de care nimeni nu îşi aduce aminte. O serie impresionantă de fotografii poate explica de ce Uniunea Europeană a fost distinsă cu Premiul Nobel pentru Pace. Şi de asemenea de ce, în ciuda crizei existenţiale prin care trece continentul, europenii au nenumărate motive să se bucure.

Ca dovadă, este de ajuns să ne gândim timp de o clipă la zidul ridicat de Statele Unite de-a lungul graniţei sale meridionale, sau la căile denivelate trasate de zidul de separare construit de Israel, ca să nu mai vorbim de frontiera între cele două Corei. Aceste trei graniţe sunt pur şi simplu un monument ridicat eşecului, o ilustrare a incapacităţii multor oameni de a trăi în pace, deşi au origini, valori şi convingeri politice sau religioase diferite.

Noi, europenii, eram exact astfel odinioară. Aceste linii trasate pe hărţi, clanuri şi împărţiri despre care vorbim atât de uşor reprezintă de fapt milioane de morţi, stigmate scăldate în sângele a sute de mii de tineri care şi-au dat vieţile pentru a apăra aceste frontiere, străbătute de milioane de refugiaţi şi de persoane mutate cu forţa.

O Europă tăiată în două

Generaţia bunicilor noştri ştie despre ce este vorba, deoarece, copii fiind, s-au jucat printre dărâmăturile a ceea ce istoricii au numit "marele război civil european", un conflict care, cu Franţa şi Germania în centru, a început în 1870 şi s-a încheiat în 1945, după două războaie mondiale. Generaţia următoare, totuşi, îşi aminteşte la fel de bine de o Europă tăiată în două de o "cortină de fier", potrivit expresiei lui Churchill.

Acest trecut pare cu atât mai surprinzător astăzi: ne întrebăm de ce toate aceste democraţii, aparţinând Comunităţii Europene de atunci, care nu numai că împărtăşeau valori politice şi sisteme economice, ci şi conspiraseră să lupte cot la cot şi spate-n spate în cadrul Alianţei Atlantice, au întârziat atât de mult pentru a-şi doborî frontierele, a-şi unifica monedele şi a înlătura controalele la graniţă. Tinerii de astăzi au integrat natural în vieţile lor libertatea de circulaţie şi moneda euro. Restul lumii, cu toate acestea, nu trăieşte urmând aceleaşi reguli.

Alsacia şi Lorena, Danzig, Sudeţii sau Dunărea, din fericire, nu mai au nicio semnificaţie şi au devenit simple evenimente istorice. Europenii, în ciuda problemelor lor, trăiesc vremuri similare, dacă nu chiar mai bune, decât faimoasa "pax romana" de care a profitat cândva Europa, cu o singură diferenţă: romanizarea a fost impusă în fier şi sânge, împotriva voinţei popoarelor autohtone, pe când "pax europaea" a fost încheiată paşnic prin legi, democraţie şi respect pentru identitatea popoarelor.

O mândrie europeană

Este esenţial să amintim că frontierele [...] nu s-au evaporat peste noapte şi nici nu s-au stins de moarte naturală. Zidul Berlinului a căzut prin voinţa cetăţenilor din Germania de Est, care au decis să se exprime coborând în stradă pentru a cere azil în ambasadele Germaniei de Vest sau occidentale din Budapesta şi Praga. Trebuie cinstită de asemenea viziunea unor lideri precum fostul ministru ungar de Externe, Gyula Horn, care a tăiat el-însuşi cu cleştele din sârma gardului dintre Ungaria şi Austria. Există cu adevărat o mândrie europeană.

Atunci când Immanuel Kant vorbea despre "pace eternă" între popoare, el descria ceva foarte asemănător cu ceea ce a construit Uniunea Europeană. Britanicii şi armata lor, francezii şi trupele lor napoleoniene, germanii şi ale lor Panzerdivisionen. Europenii au petrecut secole încercând să se domine unii pe ceilalţi. Astăzi au găsit un mijloc mult mai subtil de a invada ţările: acesta se numeşte "acquis-ul comunitar", în terminologia UE. Astfel, în loc de a cuceri o ţară, UE – întinsă şi postmodernă – trimite sute de mii de pagini de texte juridice pe care ţara cu pricina va trebui să le integreze în dreptul său intern.

Şi în ciuda acestora, există încă o coadă pentru aderarea la organizaţia europeană: Croaţia va fi membră în 2013, Turcia încă mai vrea să încheie negocierile aderării sale în ciuda umilirilor şi dispreţului de care se dă dovadă împotriva ei, precum şi Macedonia, Albania, Serbia, Muntenegru, Bosnia-Herţegovina şi Kosovo.

Iată care vor fi următoarele frontiere ale Europei, cele care, în cazul în care proiectul european supravieţuieşte, vor dispare şi ele la rândul lor. Apoi, rămân teritoriile fostei URSS, până la Belarus, în nord, care este ultima dictatură europeană, până la Caucazul îngheţat de războaie reci, şi până la extremitatea de sud a Mediteranei. [...] Se aude adeseori că Europa nu mai este un actor pertinent la scara mondială. Această critică este în mare parte adevărată, dar fotografiile lui Valerio Vincenzo arată că insignifianţa ei, dacă implică dispariţia graniţelor dintre state şi a diviziunilor între oameni, este o misiune nobilă la care ar putea să se închine şi restul lumii.

Factual or translation error? Tell us.