Italia: Monti, dărâmat de Il Cavaliere

10 decembrie 2012
La Stampa Torino

Demisia premierului anunțată pe 7 decembrie neliniștește Italia și străinătatea. Dar în fața încercării lui Silvio Berlusconi de a exploata starea proastă a italienilor, ce altceva putea face guvernul tehnocrat care a impus atâtea eforturi pentru a redresa țara?

Premierul tehnocrat al Italiei, Mario Monti, a avut o zi de reflecţie, după care a făcut un gest unic, în concordanţă cu personalitatea sa, cu viaţa sa şi cu modul de guvernare: asigurarea bugetului pe 2013, iar apoi demisia.

Nu doar că nu putea accepta să fie criticat de cei care i-au predat o ţară aflată în pragul colapsului economic, nu doar că nu intenţionează să cerşească încrederea partidelor politice câteva săptămâni pentru fiecare nouă măsură adoptată, dar nu vrea să fie asociat în niciun fel cu cei care cred că toată vina aparţine monedei unice europene. “Eu nu voi merge în Europa pentru a le lua apărarea celor care fac acuzaţii antieuropene, nu vreau să am nimic de-a face cu ei”, i-a spus Mario Monti, într-un mod extrem de clar, preşedintelui ţării, Giorgio Napolitano, pe 8 decembrie, când l-a anunţat că va face pasul înapoi.

Un gest clar şi seren care îi obligă pe toţi actorii politici să îşi asume propriile responsabilităţi, lăsându-l pe Silvio Berlusconi cu propriile convulsii şi cu atitudinea oscilantă. Problema nu este dreptul lui Berlusconi de a candida din nou (deşi, timp de un an, declarase că nu va mai candida), dar este inacceptabil ca artizanul majorităţii parlamentare care susţine Cabinetul tehnocrat – întâmplător, este şi premierul care a lăsat Italia pe marginea prăpastiei – să se trezească într-o dimineaţă că solicită retragerea sprijinului guvernamental.

Este inacceptabil să îi fie atribuită Guvernului Monti responsabilitatea pentru toate problemele Italiei, fără a fi recunoscute eforturile făcute în ultimul an. Guvernul tehnocrat a fost creat pe fondul incapacităţii de guvernare şi în contextul lipsei de încredere a italienilor în sistemul de partide, având rolul de a stabiliza balanţa bugetară şi a conduce ţara până la viitoarele alegeri. Acordul prevedea ca toată lumea să îşi asume partea sa de responsabilitate (şi de lipsă de popularitate) pentru a se evita intrarea în colaps economic, fără a se ajunge la manifestări populiste şi la grave probleme sociale.

O situaţie de urgenţă şi convulsii

În acest context, cum putea crede Angelino Alfano [secretarul general al partidului lui Berlusconi – Poporul Libertăţii] că premierul Monti poate merge mai departe după ce i-a fost refuzat votul de încredere în Camera Deputaţilor? Şi după ce forţele de centru-dreapta au ameninţat că vor respinge mai multe proiecte de lege, inclusiv cel privind reconfigurarea administrativă prin reducerea numărului provinciilor? Doar un politician versat şi dispus la orice compromis ar fi continuat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, însă Mario Monti a luat act de această situaţie şi a decis să predea atribuţiile.

Acum, vom merge la vot în cursul iernii, pentru prima dată în istoria noastră republicană, mai precis în prima jumătate a lunii februarie, dacă aprobarea Legii stabilităţii va fi avansată şi dacă Parlamentul va fi dizolvat în ajunul Crăciunului.

După ce lucrurile au funcţionat în mod ordonat timp de 12 luni, am revenit la o situaţie de urgenţă şi suntem lăsaţi pradă convulsiilor unor dispute politice de cea mai joasă speţă. Nu meritam să ajungem în această situaţie, după toate eforturile şi sacrificiile făcute.

A cam venit timpul ca Italia să devină o ţară normală, previzibilă şi stabilă. O ţară de care să nu ne fie ruşine, care să îşi aibă locul în Europa şi să aibă un cuvânt de spus. Timp de un an, ne apropiasem de această situaţie.

Factual or translation error? Tell us.