Europa a luat-o razna

Înfiinţată pentru a da o formă politică valorilor comune ale europenilor, Uniunea, cu complicitatea statelor membre, a acumulat putere şi competenţe în detrimentul intereselor popoarelor pe care era presupusă să le apere, denunţă scriitorul irlandez Colm Tóibín.

Publicat pe 18 decembrie 2012 la 16:46

Uniunea Europeană seamănă cu un vis ciudat pe care l-am fi avut împreună; era un fel de a împleti, dintr-un mănunchi de valori politice, un sistem complex bazat pe valori umane, o cultură bogată şi un principiu de egalitate. Iar acum se pare că acest sistem, Uniunea Europeană, putea ţine piept la orice în afară de o criză.
Astăzi, sub încercările crizei financiare, ţările nu mai par să fie sigure decât de un singur lucru - şi anume că propriile frontiere şi interese contează mai mult decât orice bine comun. Vechile monede au dispărut, în orice caz majoritatea lor, dar vechile mentalităţi au rămas. La cea mai mică presiune, ne refugiem în loialitatea faţă de statul-naţiune, chiar dacă băncile noastre funcţionează într-o nouă ordine mondială. Banii circulă acum ca aerul, liber, împinşi înainte şi înapoi de vânturi, fără nicio regulă, fără stabilitate, fără certitudini. Ideile în schimb sunt puse sub cheie. Şi cu ele şi identităţile. Ştim astăzi sigur cine este german şi cine este grec, ştiu că sunt irlandez şi ştiu că sunteţi suedez.

Limba idealismului politic şi cultural

Este important să ne amintim semnificaţia visului de odinioară. Este important acum, la periferia Europei unde trăiesc, să se vorbească din nou limba idealismului politic şi cultural, această limbă care a fost pervertită de stăpânii noştri politicieni, şi să se vadă dacă anumite cuvinte sau concepte (uneori tulburi) înseamnă ceva, dacă ne oferă măcar o alinare prin dimensiunea poetică, de cuvinte puternice folosite în mod responsabil în vremuri de răstrişte în care oamenii sunt puşi la grea încercare.
Una dintre moştenirile patrimoniului nostru european este râsul. În viaţa de zi cu zi, în basmele noastre populare sau în literatura noastră, ironia şi autoderiziunea sunt în inima sensibilităţii europene. Avem dreptul să râdem de împărat când trece în mare pompă. Şi gol. Toată viaţa râdem de liderii noştri. Generalul ştie cum caporalul, când ajunge acasă sau la cârciumă, îşi pune-n cui respectul pentru medaliile şi epoleţii generalului. În Shakespeare, vorbele bufonului sau ale groparului vor avea mai mult sens decât cele ale regelui sau ale prinţului. În Cervantes, Don Quijote este un erou fiindcă este, evident, nebun. Iar în Europa, dacă vrem, râdem de Dumnezeu şi de cât de nebun trebuie să fie. Iată ceea ce ne distinge de cetăţenii Statelor Unite, ai Chinei, sau ai Orientului Mijlociu.
În Europa există ideea de cultură umanistă comună tuturor şi zămislită din libertatea noastră de a scrie şi de a citi ce vrem, de a avea idei noi şi de a crea imagini inedite. A fost o vreme când Uniunea Europeană părea să întruchipeze aceste idei, când părea să aibă o influenţă laicizantă asupra Europei, punând accentul pe idei umaniste de toleranţă, de egalitate a şanselor şi de deschidere către viitor.

Un simbol de progres

Europa a devenit atunci un simbol de progres, în special în ţări precum Grecia, Portugalia, Spania sau Irlanda, cu drumurile lor cu gropi şi politicile lor înapoiate. Ea a devenit un simbol de pace în ţări care cunoscuseră război. Datorită ei ne-am modernizat infrastructurile, şi încetul cu încetul cultura noastră politică a evoluat la rândul ei. Dar au venit şi vremurile când Europa a devenit simbol de bani şi putere. Am constatat astfel de exemplu că salariile politicienilor, funcţionarilor sau judecătorilor irlandezi plecaţi să muncească în Europa erau ruşinos de mari. Şi a venit de asemenea vremea politicilor secretoase atât de îndrăgite de ahtiaţii după putere.
Uniunea Europeană s-a bazat pe un sistem mai degrabă diplomatic decât, să zicem, parlamentar. Astfel, ceea ce se întâmpla în spatele uşilor închise, şi nu apărea decât în note secrete, ne afecta viaţa mai mult decât ceea ce se întâmpla în parlamentele noastre. După vreo întrunire a membrilor Consiliului de Miniştri, aceştia publicau declaraţii insignifiante şi pozau pentru fotografi. Nimeni nu ştia cu adevărat ce hotărâseră, sau cum. În ziua de astăzi, Parlamentul European nu este decât o faţadă, pentru transparenţă, uriaşă şi costisitoare.

Un duşman ciudat

Uniunea Europeană părea dispusă să concentreze cât mai multe puteri în mâinile ei. În acelaşi timp, părea să nu dea dovadă de niciun interes de a se reforma pe ea-însăşi, sau de a supune propriile proceduri criticilor. Utilizând procedee caracteristice mai curând unor diplomaţi, ea şi-a creat un duşman ciudat, numit "popor". Astfel au ajuns să coexiste două blocuri - pe de o parte cetăţenii Europei, ale căror puteri se topeau văzând cu ochii, şi pe de cealaltă sus-puşii ei, care acumulau an de an din ce în ce mai multă putere. Adeseori, sus-puşii au tras poporul pe sfoară, dând impresia că ştiau mai bine ce era bun pentru el.
Şi totuşi unele dintre schimbările pe care le-au iniţiat erau atât de minunate... Înăuntrul Europei puteam trece frontierele fără a avea nevoie de ştampile în paşapoarte, şi fără controale ale maşinilor. În majoritatea cazurilor, puteam transporta mărfuri fără să trebuiască să plătim taxe vamale. Puteam trăi şi lucra oriunde doream în Europa. Mi-a plăcut cum Europa de Vest a deschis braţele ţărilor din Est după 1989.
Mi-a plăcut ideea că Europa devenea un tărâm de oraşe mai degrabă decât un tărâm de state, fiindcă oraşele noastre, ideile şi imaginile pe care le răspândesc, reprezintă cea mai mare realizare europeană. Mi-a plăcut ideea dispariţiei conceptelor de naţiune şi de naţionalism, visul secolului al XIX-lea şi coşmarul secolului al XX-lea. Mi-a plăcut chiar şi introducerea monedei euro, şi am fost mândru când Irlanda a adoptat-o de la bun început. Mi-au plăcut noile directive ale Europei privind mediul, mi-a plăcut dereglementarea transportului aerian. Chiar am crezut că va veni o vreme când Europa va însemna ceva în lume, o vreme când concepţia noastră a drepturilor omului va avea tot atâta greutate cât moneda euro şi va schimba ceva în China sau Orientul Mijlociu.

Newsletter în limba română

Nu ne mai convine

În anii îmbelşugaţi, Irlanda cunoştea o deplină ocupare a forţei de muncă. Noi nu mai eram obligaţi să emigrăm, cum suntem obişnuiţi să facem de atâta vreme. Munceam din răsputeri. În caz de recesiune, aveam odinioară posibilitatea să ne devalorizăm moneda sau să tolerăm puţină inflaţie. Dar nu se mai poate. Moneda euro convine acum Germaniei şi celorlalte ţări bogate, fiindcă exporturile lor devin mai competitive, dar nouă nu ne mai convine. Însă suntem acum ai săi prizonieri.
În acelaşi timp, Germania şi alte ţări europene bogate vorbesc de parcă ar fi sursa înţelepciunii în Europa şi, poate şi mai grav, sursa autorităţii. Pusă la încercare, ideea unei Uniuni Europene s-a dezumflat. Acum au mai rămas doar state-naţiune care se ocupă de propriile lor interese. Ne-am deşteptat din visul frumos. Europa a deschis ochii.
Tot ce mai avem ca să ne consolăm este capacitatea de a râde de prostia noastră şi a lor; tot ce ne mai rămâne este amintirea a ceea ce a fost cândva posibil - şi apoi tablourile, cărţile, melodiile şi simfoniile, marile galerii de artă şi muzeele, bibliotecile şi monumentele care alcătuiesc cultura noastră. Ne putem plimba singuri, noaptea, pe străzile din Lisabona şi Riga, Atena şi Dublin, Constanţa şi Stockholm, ştiind că pofta de solidaritate socială şi de idealism politic s-ar putea ivi din nou, poate şi mai aprigă acum că ştim cât de fragilă este. Dar nu imediat.

Tags

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect