O agenţie pentru ocuparea forţei de muncă din Kreuzberg, Berlin în aprilie 2012.

Niciun front comun împotriva şomajului

Ultimele cifre sunt necruţătoare: şomajul a atins un nivel record în zona euro, 11,8% din populaţia activă nu are loc de muncă. Dar, deocamdată, ţările europene sunt incapabile de a-şi armoniza politicile lor sociale pentru a încerca să iasă din criză.

Publicat pe 15 ianuarie 2013 la 11:44
O agenţie pentru ocuparea forţei de muncă din Kreuzberg, Berlin în aprilie 2012.

La patru ani de la începutul crizei, Europa se zbate în continuare cu o piaţă a muncii deprimată. Zona euro duce lipsă de încă 2,7 milioane de locuri de muncă pentru a reveni la nivelul din 2008, şi de 2,8 milioane la nivelul Uniunii Europene. În întreaga Uniune, numărul şomerilor a crescut cu 8 milioane în patru ani, iar rata şomajului a crescut de la 7,1% la 11,8%.
Dar ţările nu au fost toate afectate în acelaşi fel. Scăderea ocupării forţei de muncă a fost vertiginoasă în ţările lovite puternic de criza financiară sau prinse în capcana unei datorii publice excesive: din 2008, Irlanda şi Spania au pierdut un loc de muncă din şase, Grecia unul din şapte iar Portugalia unul din zece.
În afara zonei euro, ţările baltice şi Bulgaria au plătit, de asemenea, un preţ greu. În schimb, Polonia, Belgia, Germania, Austria şi Suedia s-au descurcat mult mai bine şi au reuşit chiar să fie în poziţie mai bună decât în 2008. La mijloc, Franţa este doar uşor mai rău decât înaintea crizei, potrivit datelor Eurostat.

Strategii diferite

Cum se pot explica astfel de diferenţe? Prin politica pusă în aplicare în domeniul ocupării forţei de muncă și nu doar prin intensitatea recesiunii în 2009. Departe de a-şi armoniza reacţiile faţă de criză, statele europene au ales într-adevăr strategii diferite. Cu mai mult sau mai puţin succes.

În unele ţări, ajustarea ocupării forţei de muncă faţă de şocul activităţii disponibile a fost totală. Confruntate cu scăderea comenzilor lor, întreprinderile şi-au redus rapid forţa de muncă pentru a-şi păstra marjele. Este ceea ce s-a întâmplat în Marea Britanie, unde piaţa forţei de muncă este foarte flexibilă.
În Spania şi Danemarca, ocuparea forţei de muncă a scăzut mult mai puternic decât cererea întreprinderilor, ceea ce a condus la o creştere semnificativă a productivităţii concomitent cu o explozie a şomajului. Adeseori salariaţii cu contracte precare (pe durată determinată sau temporară) sunt cei care au servit drept o variabilă de ajustare: contractele lor nu au fost reînnoite. Deci ţările care şi-au flexibilizat cel mai mult pieţele muncii sunt cele în care au crescut exponenţial ratele şomajului.

Posturile necalificate, primele sacrificate

În alte ţări, în schimb, ajustarea ocupării forţei de muncă a fost doar parţială. Confruntate cu scăderea cererii, întreprinderile au preferat să reducă numărul de ore lucrate sau salariile angajaţilor lor mai degrabă decât să-i dea afară. Această strategie a fost folosită mai ales în Germania, Belgia şi Italia, datorită unei utilizări intensive a şomajului parţial. Este de asemenea cazul Franţei, la un nivel mai scăzut. În faţa scăderii activităţii, eforturile sunt astfel împărţite între toţi angajaţii unei companii, în loc să fie suportate în primul rând de cei care sunt concediaţi.

Newsletter în limba română

Dar au fost puse în aplicare şi altfel de politici. În Austria, de exemplu, locurile de muncă calificate sau necalificate au fost subvenţionate până la începutul anului 2011. Deoarece posturile necalificate sau puţin calificate sunt de obicei primele sacrificate. Ungaria, Slovacia, Marea Britanie, Finlanda, Suedia, Franţa şi Spania au sprijinit de asemenea cererea de forţă de muncă, pentru a încuraja angajarea de lucrători tineri, vârstnici sau puţin calificaţi, dar într-o măsură mai redusă şi cu rezultate mai puţin vizibile.
În schimb, recurgerea la locuri de muncă subvenţionate, finanţate majoritar de către stat, a fost limitată. Numărul acestora a scăzut cu 15% între 2007 şi 2009 în Uniunea Europeană. În cele din urmă, instrumentul cel mai larg mobilizat a fost formarea profesională.
Dar, în afară de acest consens relativ în jurul valorii formării, criza nu a constituit o oportunitate de a aduce politicile sociale ale Europei mai aproape unele de celelalte. Unele state rămân convinse că nu trebuie să intervină, în timp ce altele intervin masiv. În 2010, cheltuielile pentru politicile de ocupare a forţei de muncă au variat de la 0,7% din produsul intern brut (PIB) în Marea Britanie la 3,9% în Spania, trecând prin 2,3% în Germania, 2,5% în Franţa, 3,4% în Danemarca sau 3,8% în Belgia.

O plasă de siguranță

Într-un astfel de context, ideea avansată de Franţa şi studiată de către Comisia Europeană, şi anume de a stabili un sistem de asigurări de şomaj la nivel european, pare a fi o problemă insolubilă. Deoarece există prea multe diferenţe în termeni de indemnizații de şomaj. De la o ţară la alta, regulile sunt diferite şi sistemele mai mult sau mai puţin generoase.

Deşi un sistem european de asigurare de şomaj nu ar înlocui sistemele naţionale, ci ar lua mai degrabă forma unei indemnizații de bază completate de către fiecare ţară, ar fi nevoie totuşi de un grad de armonizare greu de obţinut în materie de acoperire şi condiţii de eligibilitate. Mai ales că, fiind constrânse la reduceri bugetare severe, majoritatea statelor şi-au reformat recent sistemul de asigurări de şomaj într-o direcţie mai puţin avantajoasă pentru şomeri.

Danemarca şi-a redus astfel durata indemnizațiilor de şomaj de la patru la trei ani în 2010. Franţa a făcut acelaşi lucru în 2002, reducând această durată de la trei la doi ani. În Spania, indemnizația a fost redusă cu 10% din luna a şaptea. În Portugalia, nivelul maxim al indemnizației a fost redus, valoarea acesteia este acum degresivă şi durata plăţilor a fost redusă. Numai Belgia, în contracurent, a crescut suma indemnizației şi a facilitat accesul tinerilor la asigurarea de şomaj.

Aşadar ţările europene se îndreaptă către un declin general al ocupării forţei de muncă. Cu toate acestea, sistemele de indemnizare a şomajului au un interes economic şi nu numai social. Fără acest amortizor, criza ar fi făcut mai multe daune. Chiar şi OCDE a recunoscut în cele din urmă acest lucru. Destrămarea acestei plase de siguranţă într-un moment în care Europa nu a ieşit încă la mal înseamnă a-şi asuma riscul de a se împotmoli şi mai puternic în mlaştina crizei economice.

Tags

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect