Știri Războiul din Mali

Europa merge la război legată la ochi

Premiu Nobel pentru Pace, Europa este de fapt permanent în război de aproape 15 de ani - din Balcani până în Libia, trecând prin Afganistan, şi astăzi în Sahel. Un intervenţionism marcat de lipsa unei viziuni pe termen lung şi a unei dezbateri asupra unui obiectiv clar în sânul celor Douăzeci şi Şapte.

Publicat pe 28 ianuarie 2013 la 16:16

În ajunul alegerilor italiene din februarie şi germane [septembrie], pare surprinzătoare tăcerea care domneşte în jurul războiului. Fiindcă aceste conflicte se petrec în altă parte, nu se vorbeşte despre ele. Şi totuşi, războiul ne-a pătruns până la os, şi asta de mai mult timp.
Şi chiar dacă nu Uniunea Europeană, lipsită de guvernare politică comună, este cea care conduce războiul, acesta face astăzi parte din viaţa ei de zi cu zi. Dacă adăugăm la lupta fără de sfârşit împotriva terorismului conflictele care au izbucnit în Balcani în secolul XX-lea, se poate spune că europenii participă periodic, de mai bine de 14 ani, la intervenţii înarmate. La început, acestea erau subiectul unor dezbateri înflăcărate: sunt aceste războaie cu adevărat necesare? Şi dacă nu este cazul, de ce ne războim? Sunt ele într-adevăr umanitare, sau doar devastatoare? Şi care este rezultatul luptei împotriva terorismului la nivel mondial: acesta regresează sau progresează?
Politicienii sunt absenţi şi nicio ţară europeană nu se întreabă ce-i cu Uniunea care nu găseşte nimic de spus în această privinţă, ci se concentrează pe moneda ei. Intrată orbeşte într-o nouă eră a războiului neo-colonial, Europa bâjbâie înainte prin ceaţă.
Războiul - adeseori sângeros, rareori rodnic - nu este niciodată definit ca atare. El înaintează mascat: va stabiliza ţările care s-au lăsat cotropite de probleme, le va democratiza şi, mai ales, va fi scurt şi foarte puţin costisitor. Cel care a început pe 11 ianuarie în Mali este condus de Franţa lui François Hollande, cu sprijinul pricăjit al soldaţilor africani şi cu aprobarea - retroactivă - a aliaţilor săi europeni.
Nu a fost precedat de nicio concertare, încălcând astfel Tratatul de la Lisabona (art. 32, 347). Suntem aproape întotdeauna îmbrânciţi în război. S-a găsit chiar cineva - pompos botezat "Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate" - să-i mulţumească Franţei, precizând în acelaşi timp că Parisul va trebui să se descurce singur, "în absenţa unei forţe militare europene". O imagine fidelă a situaţiei, desigur, dar ne-am fi putut aştepta un discurs diferit din partea cuiva care ocupă funcţii atât de importante.

Informaţii amăgitoare

Multe lucruri pe care le citim despre război sunt amăgitoare: informaţiile invită nu la o reflecţie asupra evenimentului, ci la o contemplare pasivă, la părerea că intervenţiile sunt cazuri izolate, fără nicio legătură între ele. Războiul prieşte de asemenea apariţiei masive a unor experţi improvizaţi şi alţi tehnicieni. Intervenţionismul este pe cale să devină un habitus european, copiat după cel american, dar nu ni se dă niciodată versiunea lungă a acestei transformări, care să sintetizeze contingenţele dintre conflicte şi care să clarifice situaţia generală. Lipseşte aici o viziune de ansamblu pe termen lung care să definească ceea ce suntem în Africa, Afganistan, Golful Persic. Care să compare ideile noastre cu cele ale altor ţări. Care să studieze politica chinezească în Africa, atât de voluntară şi atât de diferită de a noastră: şi anume bazată pe investiţii, atunci când a noastră se concentrează pe aspectul militar.
O viziune globală pe termen lung ar permite întocmirea unui bilanţ la rece al conflictelor lipsite de obiective clare, de limite geografice, de calendar - al acestor conflicte care au condus la creşterea în forţă a jihadismului în loc de a-l conteni şi care, după Afganistan, se întind acum la regiunea Sahara şi Sahel. Conflicte care nu au învăţat nimic din greşelile de ieri, sistematic trecute sub tăcere. Epitetele nobile nu sunt suficiente pentru a ascunde rezultatele dezastruoase: intervenţiile militare nu creează ordine, ci haos, şi nu state mai puternice, ci state mai falite decât erau. Odată ce intervenţia se sfârşeşte, ţările sunt lăsate în voia sorţii lor, dar nu înainte de a fi dat naştere unui profund sentiment de deziluzie în rândul popoarelor "ajutate". Şi apoi ne luăm zborul către fronturi noi, ca şi cum istoria războiului ar fi un safari turistic de-a pururea în căutare de vânăţie exotică.

Un caz tipic

În materie de război necesar şi umanitar, Mali este un caz tipic. În decursul ultimului deceniu, termenul "umanitar" şi-a pierdut oarecum inocenţa. Era necesar să se intervină pentru a opri genocidul din Ruanda în 1994, dar ONU şi-a retras trupele exact în momentul când a început exterminarea. În schimb s-a considerat necesar de a opri exodul - către Europa - kosovarilor vânaţi de armata sârbă. Totuşi războaiele cu repetiţie nu sunt necesare, fiindcă în mod evident nu opresc teroriştii. Şi nu sunt nici democratice. Altfel cum se poate explica alianţa cu Arabia Saudită şi valoarea ajutoarelor alocate Riadului, mai generoase decât cele destinate Israelului? Nu numai că regatul saudit nu este democratic, ci este chiar unul dintre principalii finanţatori ai terorismului.
Degradarea situaţiei în Mali ar fi putut fi evitată dacă europenii ar fi studiat ţara: considerată timp de ani de zile drept un far al democraţiei, Mali s-a cufundat în sărăcie, revelând din nou problemele legate de frontierele coloniale artificiale. Lupta pentru independenţa tuaregilor, ale căror rădăcini erau străvechi, şi-a atins apogeul în 6 aprilie 2012, cu independenţa Azawadului, în nordul ţării. Timp de decenii, tuaregii au fost ignoraţi, dispreţuiţi. Pentru a lupta împotriva unei mişcări independentiste iniţial laice, a fost tolerată formarea unor miliţii islamiste, reiterând astfel greşeala făcută în Afganistan. Rezultat: tuaregii s-au sprijinit pe [liderul libian] Gaddafi, şi apoi pe islamişti: cei din urmă au invadat nordul ţării, la începutul anului 2012, acaparând şi denaturând lupta tuaregilor.
Dar cea mai mare greşeală este de a nu analiza războaiele din ultimele decenii dintr-un punct de vedere global. O operaţiune condusă într-un anumit punct de pe glob are repercusiuni altundeva: eşecurile afgane au zămislit cazul libian, semi-eşecul libian este vinovat pentru situaţia din Mali. Problema este că fiecare conflict este lansat fără o analiză critică a conflictelor anterioare. În Libia, triumfalismul a durat mult timp, până la asasinarea ambasadorului SUA, Christopher Stevens, pe 11 septembrie 2012 în Benghazi. A fost nevoie de acest eveniment pentru a vedea că un mare număr de miliţieni ai lui Gaddafi - tuaregi sau islamişti - trecuseră în Azawad. Şi faptul că războiul nu se terminase, ci că renăştea din cenuşa lui în Mali.
În şapte ani, numărul democraţiilor în Africa a scăzut de la 24 la 19. Este un eşec, pentru Europa şi pentru Occident. Între timp, China priveşte şi-şi freacă mâinile de mulţumire. Prezenţa ei creşte pe continent. În momentul de faţă, intervenţionismul ei consistă în a construi drumuri, şi nu în a face război. Este fără niciun dubiu colonialism, dar de un alt soi. Bazat pe rezistenţă şi răbdare. Poate că Europa şi Statele Unite dau dovadă de atâta agresivitate întocmai pentru a nu lăsa Beijingului controlul asupra Africii şi Asiei. Este doar o ipoteză, dar dacă Europa ar începe cu adevărat să dezbată, ar evoca şi acest subiect, şi nu ar fi inutil.

Newsletter în limba română

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect