Alegeți o limbă
Tatăl unităţii germane este mânios. Wolfgang Schäuble, ministru de interne pe vremea lui Helmut Kohl şi negociator-şef al tratatului Reunificării, nu are cuvinte suficient de dure pentru a-şi exprima nemulţumirea. El ţine în mână o carte de Peer Steinbrück, fostul şef al SPD. Ce-l enervează pe Schäuble? O mică propoziţie în capitolul doi, ascunsă bine într-un lung studiu asupra "taurului şchiop" european. "Abandonarea mărcii în schimbul unui euro stabil a fost una dintre concesiile care au deschis calea pentru reunificarea Germaniei".
"Nu am făcut niciodată un astfel de târg", a protestat Schäuble. Steinbrück este totuşi sigur de contrariu. Orice persoană care a fost în contact cu guvernul francez poate confirma cu certitudine, explică el. Hubert Védrine, de exemplu, la vremea respectivă consilier al preşedintelui Mitterand, este convins că preşedintele francez probabil nu ar fi aprobat extinderea Germaniei de Vest dacă germanii nu ar fi cedat asupra uniunii monetare. "Mitterrand nu dorea reunificarea Germaniei fără un avans în integrarea europeană", explică Védrine. "Iar singurul domeniu în care era posibil să se progreseze era moneda".
Aceasta nu este numai o dispută politică, ci o hotărâre istorică asupra principalelor proiecte ale guvernului federal din ultimele decenii. Dacă versiunea franceză a faptelor este corectă, informaţia nu numai că ar arunca o umbră asupra sărbătorilor naţionale germane, ci ar putea fi de asemenea afectat euro-ul, moneda europeană fiind deja cam şubredă de când cu planul de salvare pentru Grecia. Unii critici, precum fostul cancelar Gerhard Schröder, calificaseră deja euro-ul "de nou-născut prematur cu sănătatea fragilă". Mai rău, ei ar putea spune acum că moneda europeană practic a fost impusă germanilor.
Pericolul izolării
Documentele din arhivele Ministerului de Externe la care a avut acces Der Spiegel, până acum confidenţiale, arată că situaţia era înainte cu mult mai complicată decât ştiam. În Europa de Vest o largă alianţă ameninţa să se formeze, împotriva unificării Germaniei, iar cuplul franco-german a trecut puţin pe lângă ruptură. Mitterrand a demonstrat clar guvernului din Bonn că s-ar putea afla rapid foarte izolat pe continent, "ca în 1913". Până la precipitarea evenimentelor de la sfârşitul anului 1989, dezbaterea asupra monedei unice urma ritmul obişnuit de la Bruxelles, încet şi laborios.
Orice încercare eşua din cauza conflictelor de interese contradictorii între ţările inflaţioniste din sud şi partenerii lor rigorişti german şi olandez. Francezii mai ales sufereau de pe urma dispozitivului monetar în vigoare, perceput ca un sistem cu două viteze, în defavoarea lor. "Deutschmark-ul este pentru Germania ce este bomba atomică pentru Franţa", se spunea în coridoarele de la Elysée.
Dar iată că, peste noapte, în prim-planul preocupărilor internaţionale reapare o problemă, o idee pe care chiar şi negociatorii din vremea respectivă o considerau mai utopică chiar decât moneda unică europeană: reunificarea Germaniei. La sfârşitul lui noiembrie 1989, Helmut Kohl a prezentat proiectul său pentru o confederaţie germană, în zece puncte, pentru ca "poporul german să poată alege în mod liber de a-şi redobândi unitatea". Partenerii occidentali nu au fost invitaţi în discuţie. Kohl se pregătea el în secret să meargă înainte singur cu reunificarea Germaniei? Când Mitterrand a auzit explicaţia lui Kohl, a cunoscut "un lejer acces de furie de câteva ore", observă consilierul lui cu un aer suficient.
Tăcere de gheaţă
Urmarea evenimentelor arată cât de trădat s-a simţit preşedintele francez. Ministrul german al Afacerilor Externe, Hans-Dietrich Genscher, a fost convocat la Elysée. Reuniunea a fost memorabilă şi arată mai bine decât orice alt document clasificat confidenţial măsura în care sprijinul lui Mitterand faţă de unitatea germană a fost legat de o concesiune germană asupra uniunii monetare. Mitterand ameninţa să-şi pună veto-ul asupra reunificării Germaniei. Astfel, Bonn nu ar mai fi avut-o numai pe Margaret Thatcher, premierul britanic, împotriva lui.
Ministrul german al Afacerilor Externe se va arăta deci rezonabil şi îşi va lua faţă de preşedintele francez un angajament semnificativ. "Este necesar să se ia o decizie la Strasbourg asupra unei conferinţe interguvernamentale pentru a pregăti uniunea economică şi monetară", a declarat Genscher. În 8 decembrie 1989, când Kohl şi Genscher intră în sala de conferinţe de la Strasbourg, ei sunt întâmpinaţi de o tăcere de gheaţă. Aceştia vor reuşi să sustragă un sprijin pentru reunificarea Germaniei de la partenerii lor europeni doar cu mari greutăţi. În schimb, principiul calendarului francez pentru uniunea monetară este aprobat. Nu se pune problema de uniune politică.
Toată lumea câştigă
Apoi totul va merge foarte repede. În vara anului 1990, Germania de Vest şi Germania de Est au semnat acordul de reunificare iar în 3 octombrie Europa salută noua Republică Federală Germania. În decembrie, şefii de stat şi de guverne europene se întâlnesc la Roma pentru a lansa conferinţa interguvernamentală privind uniunea monetară. Atunci când statele membre semnează, în februarie 1992, Tratatul de la Maastricht, prevăzând introducerea monedei euro, Genscher resimte o profundă satisfacţie. "Pentru mine, această decizie reprezenta concretizarea promisiunii mele făcute în timpul negocierilor asupra reunificării", explică acesta.
Abandonarea mărcii a fost deci preţul de plătit pentru reunificare? Nu există nicio îndoială asupra faptului că prăbuşirea puterii în Germania de Est a precipitat intrarea proiectului european într-o fază decizivă a istoriei sale. "Este probabil că uniunea monetară europeană nu ar fi fost posibilă fără reunificarea Germaniei", a declarat fostul şef al Bundesbank, Karl Otto Pöhl. Această concesie a profitat în cele din urmă celor doi şefi de stat. Lăsând Germania să-şi recâştige partea ei orientală, Mitterrand l-a ajutat pe Kohl să devină cancelarul reunificării. În schimb, Kohl a promis să renunţe la Deutschmark, ceea ce a fost una dintre cele mai mari victorii ale preşedinţiei Mitterrand.
