Alegeți o limbă
Euro avea nevoie de două lucruri pentru a se salva: o decizie politică clară care să pună capăt speculaţiilor referitoare la viitorul său şi un instrument financiar care să dea credibilitate acestei promisiuni.
În 2012, după mai mulţi ani de îndoieli, stângăcii şi greşeli, liderii europeni au făcut două lucruri. Aceste două decizii au scos euro din abisul în care se găsea şi l-au situat pe un drum de stabilitate necunoscută în ultimii ani.
Despre soliditatea obţinută de euro, cel puţin temporar, vorbeşte impactul foarte redus al haosului postelectoral italian. Să ne amintim şocul produs în octombrie 2011 de decizia lui Yorgos Papandreu de a convoca un referendum pentru a valida sau respinge politicile de ajustare dictate de troică; anunţul său a făcut să explodeze anumiţi indici de incertitudine pe care îi folosesc analiştii financiari până la cote superioare celor care au urmat atentatelor din 11 septembrie în Statele Unite. Fără îndoială că Italia este un haos, dar euro rezistă, cel puţin pentru moment.
O criză de legitimitate
Dar, rezultatul italian vorbeşte în acelaşi timp de forţa euro cât şi de slăbiciunea politică din Europa şi semnalează o criză de legitimitate care își deschide drum în mod periculos de la alegere la alegere. Datele Eurobarometrului, sondajul de opinie pe care Comisia Europeană îl elaborează semestrial, arată foarte clar până în ce punct criza a deteriorat încrederea cetăţenilor în Uniunea Europeană.
În ţări precum Spania, încrederea “netă” în UE (o măsură care scade procentajul celor care nu au încredere din cei care au încredere) era în 2007, înainte să înceapă criza, de 42 de puncte (65% care aveau încredere faţă de 23% care nu aveau). Astăzi, totuşi, s-a transformat într-o neîncredere netă de 52 de puncte (72% care nu au încredere faţă de doar 20% care au încredere). O prăbuşire spectaculoasă.
Această traiectorie de la 42 de puncte de încredere la 52 de puncte de neîncredere obligă la reflecţie în profunzime, mai ales într-o ţară atât de europenistă precum Spania. În Grecia, Irlanda, Portugalia, Irlanda, Cipru, UE este văzută cu o neîncredere tot atât de copleşitoare precum cea pe care o observăm în Spania.
Neîncrederea nu vizează doar Uniunea
În mod semnificativ, totuşi, acest bum al neîncrederii în UE are loc nu doar în ţări care sunt datoare, ci şi în ţări care creditează sau care au o situaţie financiară mai bună: nici în Germania, Austria, Franţa, Olanda sau Finlanda oamenii nu mai au încredere în UE. În mod clar, neîncrederea nu vizează doar UE ci şi anumite ţări şi cetăţeni. În situaţia actuală, toţi par să piardă şi nimeni nu câştigă.
Ne găsim deci în faţa unei importante probleme de legitimitate. În mediul european, unde identitatea colectivă, valorile comune şi procedeele democratice sunt încă incipiente, legitimitatea a venit mai ales din mâna performanţei economice: mai multă creştere economică, mai mult sprijin popular pentru integrarea europeană, şi viceversa. Asta presupune că rezerva de legitimitate a sistemului, fiind aproape în mod exclusiv asociată creşterii economice, este slabă şi tinde să se termine rapid în situaţii de criză.
Asta trăim acum. Pe de-o parte, chiar dacă politicile de austeritate pot să aibă succes în momentul controlării deficitelor (nu şi pentru a reduce datoria), nu produc creştere nici locuri de muncă, de aceea nu reuşesc să genereze sprijinul cetăţenilor de care au nevoie pentru a funcţiona.
Euro, doar un mijloc
Și ce este mai rău: prin forţarea guvernelor să violeze în mod sistematic promisiunile electorale datorită cărora au fost aleşi şi să guverneze prin aceleaşi politici independent de culoarea lor politică, subminează şi legitimitatea sistemelor politice naţionale. După cum vedem în ţările unde s-a intervenit, sistemele politice se uzează (precum în Spania şi Portugalia), sau se descompun (precum în Grecia şi Italia). Între timp, de cealaltă parte, în ţările creditoare, cum nici aici nu există creştere economică, senzaţia dominantă este că ţările din Sud sunt o povară care absoarbe puţinele resurse şi încetineşte progresul lor.
Cu aceste elemente de nemulţumire şi neîncredere atât de deteriorate, UE trebuie să completeze o integrare politică şi economică absolut necesară. Euro a fost salvat, dar nu va supravieţui pe termen lung fără o uniune bancară care să includă mecanisme de soluţionare a crizei şi garanţii de depozite paneuropene. Nu o va face nici fără un buget care să merite acest nume, fără punere în comun a datoriei şi o coordonare mult mai eficientă a politicilor economice.
Dar aceste decizii au nevoie exact de ceea ce îi lipseşte Europei astăzi: încredere în UE şi încredere reciprocă. Pentru ca Europa să funcţioneze, cetăţenii, din Nord şi din Sud, din ţările creditoare şi din cele care datorează, din centru şi de la periferie, trebuie să fie dispuşi să doteze instituţiile europene cu instrumentele financiare adecvate și, în paralel, cu exemple de guvern eficiente şi în acelaşi timp legitime din punct de vedere democratic.
Dar pentru ca impozitele unui cetăţean german să sprijine depozitele unui spaniol care face economii şi impozitele unui cetăţean spaniol pe cele ale unui grec sau portughez, avem nevoie de o încredere în Europa care ne lipseşte astăzi.
În iunie 2014, în mai puţin de un an, Europa îşi va chema cetăţenii la urne. Dacă până atunci nu s-a reinstalat încrederea cetăţenilor în UE, surpriza ar putea fi destul de neplăcută. Să salvăm euro era esenţial, dar euro este un mijloc, nu un scop, scopul sunt cetăţenii: euro fără ei nu prea are sens.
