Alegeți o limbă
În 2009, opinia publică suedeză a fost şocată de un reportaj al canalului de televiziune publică SVT în jurul operaţiunilor secrete ruseşti de scufundare de arme chimice în Marea Baltică între 1989 şi 1992. Reporterii filmaseră cu o cameră ascunsă una dintre operaţiunile ruseşti efectuate în apele zonei economice suedeze. Containerele abandonate de armata rusă conţineau mai ales gaze paralizante şi deşeuri radioactive. Ţara a fost consternată nu numai de acţiunile ruşilor, dar mai ales de faptul că, aşa cum a fost revelat de ancheta jurnalistică, unii membri ai guvernului suedez erau perfect la curent cu vărsările de deşeuri toxice în apropierea insulei Gotland, şi nu au făcut nimic pentru a le împiedica.
La începutul anilor 1990, ruşii au trebuit într-adevăr să decidă soarta bogatului lor arsenal de arme chimice stocat în fostele baze militare sovietice din Letonia şi Estonia, în special cele din baza militară a portului leton Liepāja. Ruşii nu aveau banii să le mute sau să le recicleze. Considerentele de mediu şi de siguranţă ale polonezilor sau suedezilor erau cea din urmă grijă a Statului Major al Armatei Roşii, la pământ din punct de vedere financiar şi moral. Deci decizia de a scufunda arsenalul de arme chimice în Marea Baltică a fost bazată pe motive pur economice.
Un cimitir de bombe
Efectele acestei decizii nu s-au lăsat mult aşteptate. Deja din anii '90 a crescut brusc numărul de cazuri de cancer de plămâni şi de piele în rândul pescarilor suedezi care ieşeau pe mare între [insula daneză] Bornholm şi Gotland, o consecinţă tipică a expunerii la gazul muştar (iperită). Această substanţă incoloră şi uleioasă, mirosind uşor a usturoi şi muştar, este foarte greu de identificat de către un necunoscător.
Iperita nedizolvată poate stagna timp de mai mulţi ani în containere corodate, care lasă să se scurgă otrava încetul cu încetul. Atunci când, într-un viitor apropiat, containerele vor fi complet distruse, cantităţi uriaşe de toxine mortale se vor împrăştia în apele Mării Baltice.
În 1945, la Conferinţa de la Potsdam, s-a decis distrugerea a aproximativ 26 700 de tone de bombe, rachete şi mine care conţineau arme chimice. Modalitatea cea mai puţin costisitoare pentru a scăpa de acest arsenal stânjenitor a fost de a-l scufunda în Marea Baltică, în principal în împrejurimile insulei Bornholm (aproximativ 105 metri sub nivelul mării) şi în groapa din vestul insulei Gotland (în jurul depresiunii maritime Landsort, punctul cel mai adânc al Mării Baltice, la 459 m).
Astfel ruşii au scufundat, pe o suprafaţă de 2 800 km² în jurul insulei Bornholm, 40000 de tone de diferite tipuri de containere umplute cu adamsită, gaz muştar, fosgen, tabun, cianură de hidrogen. Britanicii au dat drumul în strâmtoarea Micul Belt, în 1945, la 69 000 de tone de obuze de artilerie cu tabun şi la 5 000 de tone de bombe conţinând fosgen şi tabun. Un an mai târziu, americanii au scufundat în strâmtorile daneze 42 de nave germane cu 130 000 de tone de muniţii chimice. Dezastrul a atins de asemenea coastele germane, lângă care, la începutul anilor '50, Uniunea Sovietică şi Republica Democrată Germană au scufundat 6000 de tone de containere conţinând gaz de luptă. Pentru coasta poloneză, pericolul principal vine în primul rând din partea miilor de tone de obuze chimice vărsate de ruşi în sudul insulei Gotland.
Nevoie urgentă de o strategie
Ţările riverane ale Mării Baltice au ele o strategie comună pentru a elimina stocurile submarine de arme chimice? Nimic nu pare să indice acest lucru. Nu se întrezăreşte nicio politică clar definită pentru a asana marea noastră de acest amestec teribil de otrăvuri. Din fericire, se vorbeşte din ce în ce mai mult despre această problemă. În noiembrie 2010 a fost lansat un proiect, finanţat de către Uniunea Europeană, pentru a determina starea reală a depozitelor de deşeuri şi pentru a defini metode de curăţare a fundului mării precum şi alte acţiuni pentru a evita o catastrofă ecologică. Polonia este în fruntea unui alt proiect numit CHEMSEA, care adună 11 centre de cercetare, în special suedeze, finlandeze, lituaniene şi germane. În decursul acestui an, ne putem de asemenea aştepta la un raport din partea grupului de experţi HELCOM MUNI, înfiinţat pentru a studia starea depozitelor de arme chimice pe fundul Mării Baltice.
Nici cei mai buni experţi militari nu pot estima amploarea şi impactul unei scurgeri bruşte de gaze de luptă sub mare. Până de curând, se considera că procesul de coroziune a rezervoarelor de oţel care conţin armele chimice urma să fie foarte lent şi că scurgerile substanţelor toxice în cantităţi foarte mici urmau să fie hidrolizate foarte repede. În urma acestei scurgeri foarte lente, componenţii mai grei decât apa erau presupuşi a se depune pe fundul mării. Astfel singurul risc posibil ar fi fost legat de lucrări de excavare a fundului mării, de exemplu pentru construcţia unui gazoduct sau instalarea de cabluri cu fibră optică. Iată motivul pentru care proiectul germano-rus de gazoduct sub Marea Baltică stârnise dezbateri atât de înflăcărate privind riscul unei catastrofe ecologice locale.
Ca la Cernobâl...sau mai rău
Reprezentanţii Marinei poloneze subliniază totuşi că nici gazoductul, nici armele chimice nu reprezintă principalul pericol. În această vâlvă în jurul pericolului armelor chimice, se uită adeseori că Marea Baltică este de asemenea o groapă de gunoi pentru armele convenţionale, printre care muniţii grele, bombe, mine submarine şi lăzi întregi de obuze de artilerie. Explozia acestora ar provoca o reacţie în lanţ cu agenţi extrem de toxici răspândiţi pe fundul mării, care ar invada plajele. Nimeni nu ştie dacă o astfel de catastrofă ecologică ar fi comparabilă cu cea de la Cernobâl, sau dacă efectele acesteia nu ar fi chiar şi mai grave.
Atâta timp cât guvernele ţărilor de pe ţărmurile Mării Baltice nu vor stabili programe de acţiune pentru a extrage aceste depozite chimice submarine, fiecare plimbare pe plajele noastre va fi potenţial periculoasă, iar Marea Baltică va rămâne un depozit de deşeuri toxice.
