Alegeți o limbă
De-a lungul celor aproape cincizeci de ani cât a durat Războiul Rece, NATO a adoptat patru concepte strategice. Cel discutat în 14 octombrie de către Miniştrii Apărării şi Afacerilor Externe ai Alianţei este al treilea de la prăbuşirea Uniunii Sovietice. Este de asemenea unul dintre cele mai controversate.
Din punctul de vedere al Poloniei, ideea de a include Rusia în sistemul de securitate europeană este extrem de discutabilă. Propunerea a fost însă puternic apărată de Anders Fogh Rasmussen, secretarul general al organizaţiei. Ruşii ar trebui, potrivit acestuia, să construiască mână în mână cu Occidentul scutul de apărare antirachetă [dorit de Washington şi menit să protejeze Europa de atacurile din Orientul Mijlociu].
Trei fracţiuni
Propunerile lui Rasmussen ilustrează în mod clar divergenţele din cadrul NATO. Cabinetul de consultanţă american Stratfor a identificat trei grupuri de ţări care se opun în ceea ce priveşte viitorul Alianţei: nucleul dur al Europei (Germania, Franţa şi aliaţii lor din sudul Europei); atlantiştii: Marea Britanie şi ţările din Benelux; şi grupul constituit de membrii mai tineri ai NATO în Europa Centrală.
Pentru primul grup de ţări, ceea ce contează mai presus de toate este integrarea Rusiei în sistemul de securitate european. Al doilea grup propovăduieşte mai ales menţinerea relaţiilor cât mai strânse cu Statele Unite şi consideră lupta împotriva terorismului ca fiind principala provocare. Pentru al treilea grup, ameninţarea este Rusia, ei vor deci mai presus de orice să fie siguri de sprijinul aliaţilor lor în eventualitatea unui atac din Est, sub orice formă: fie clasic, sau, de exemplu, cibernetic.
În 14 octombrie, Secretarul General al NATO Anders Fogh Rasmussen, care a scris cele 10 pagini ale proiectului de concept strategic, a încercat să găsească o soluţie de compromis între aceste trei tendinţe. "Apărarea celor 900 de milioane de cetăţeni din ţările NATO trebuie să rămână în centrul misiunii noastre. Dar aceasta trebuie să fie realizată ţinând cont de provocările actuale, şi îndrăznind iniţiative care să depăşească sarcinile pactului" – a declarat acesta.
Un club de discuţie
Subiectele sensibile sunt totuşi mai numeroase. Acestea se referă nu numai la doctrina NATO, ci şi la resursele financiare pe care aliaţii sunt dispuşi să le acorde, în vremuri de criză, pentru apărarea comună. Statele Unite vor căuta alţi aliaţi în cazul în care europenii fac prea multe economii asupra forţelor lor armate, a avertizat Rasmussen. Şi totuşi, chiar şi Marea Britanie a anunţat că îşi va reduce cu 10% cheltuielile în acest domeniu. În prezent, bugetul militar britanic este de 42,5 miliarde de euro pe an, al doilea printre cele mai ridicate din Europa, după cel al Franţei.
La rândul său, Germania a anunţat economii de până la 6,3 miliarde de euro. În toate aceste dispute, Polonia se pune de partea americanilor. Şi aceştia sunt din ce în ce mai sătui de această dezbatere care se prelungeşte. Preşedintele Barack Obama, temându-se de transformarea NATO în club de discuţie, doreşte eliminarea regulii unanimităţii, care reglementează procesul decizional al Alianţei de 61 de ani.
El insistă de asemenea pe ideea de a acorda, în vremuri de criză, Secretarului General competenţe lărgite demne de un adevărat comandant suprem al Alianţei. O idee care suscită ceva scepticism printre membrii europeni ai NATO.
Armament
Arma atomică în discuţie
De când preşedintele american Barack Obama şi-a exprimat dorinţa de a vedea o lume "liberă de arme nucleare", mai multe ţări din NATO doresc să profite de revizuirea strategică a alianţie pentru a obţine o retragere a vârfurilor nucleare americane instalate pe continent. Germaniei, la originea acestei idei, "i s-au alăturat, pe această linie Norvegia, Olanda, Belgia", aminteşte Le Monde. Dar la Paris, care ţine la forţa sa de convingere autonomă, "ideea unei asemenea retrageri nu suscită nici un entuziasm".
"Aceste diferenţe între Paris şi Berlin, sensibile de luni de zile, se cristalizează pe mai multe probleme, explică cotidianul. Dar ce limbaj comun poate fi pus pe primul plan la Lisabona pe acest subiect? Ce echilibru să găseşti între scutul anti-rachetă şi munca de convingere? Ce modalităţi ar exista pentru acest scut, care pare menit să devină cheia de rezistenţă a relaţiei transatlantice?"
