Alegeți o limbă
Perplexitate. Este ceea ce ne inspiră conflictul în privinţa austerităţii pe care o susţin Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional.
Dezbaterea este tehnică dar şi profund politică. În esenţă, este vorba de detectarea impactului curelor de austeritate asupra PIB-ului.
Poate părea ceva complex dar nu este chiar aşa de mult: în funcţie de valoarea aşa numitului “multiplicator fiscal” tăierile pot salva o economie sau pot să determine prăbuşirea ei. Blogurile naţionale şi internaţionale unde economiştii dezbat aceste probleme sunt în fierbere cu analize şi contra analize unde se apără sau atacă politicile de austeritate pe care le urmează UE. Problema nu este doar că discuţia pe care o au în jurul multiplicatorilor fiscali a ajuns la un nivel de complexitate pe care l-ar dori scolastica pentru sine însăşi.
Problema este că, în ciuda faptului că pe hârtie, reţetele şi lucrările acestor economişti au o prezentare impecabilă, cu superbe grafice, tabele cu studii de caz şi formule statistice, ceea ce observăm la o evaluare mai aprofundată este o dezbatere foarte virulentă în care frecvent apar acuzaţii grave despre incompetenţă, manipulare a datelor sau interpretări ideologice.
O îndoială rezonabilă
Ce se poate extrage din această discuţie? În cel mai bun caz, adică, presupunând că toţi experţii acţionează cu bună credinţă, şi având în vedere limitările ştiinţei economice, care nu este o ştiinţă naturală precum fizica sau chimia, putem concluziona că există o îndoială mai mult decât rezonabilă referitoare la modul adecvat sau nu al impunerii politicii de la Bruxelles (prin intermediul Comisiei, Eurogrupului şi al Băncii Centrale).
Dacă ştim ceva cu certitudine de 100% este că nu ştim suficient şi, prin urmare, că nimeni nu poate asigura 100% că nu se înşală. Nu este mult, dar e suficient, pentru a începe o dezbatere publică faţă de o reţetă care seamănă mai mult cu o dogmă sau cu un adevăr revelat decât cu o politică publică.
Confuziei şi suspiciunii trebuie să-i adăugăm perplexitatea produsă de observarea faptului că două din instituţiile care formează aşa numita troică, FMI şi Comisia, îşi permit să nu fie de acord în mod public şi repetat, faţă de politicile de austeritate.
Înfiinţând aceste organizaţii şi punând în fruntea lor autorităţi care nu au fost alese în mod democratic, se pleacă de la ideea că amplele lor cunoştinţe tehnice despre cum să se determine creşterea unei economii şi crearea de locuri de muncă le legitimează pentru a guverna fără consimţământul popular şi fără a putea să fie revocate prin alegeri periodice. Acceptând principiul că există politici care nu pot fi supuse votului, facem un mare pas înapoi în democraţia noastră, dat fiind că democraţia, dacă rezidă în ceva, este în a putea să-i alungăm pe guvernanţii slabi care aplică politici proaste. Dacă o facem este pentru că, în schimbul pierderii legitimităţii şi reprezentativităţii, câştigăm în eficienţă.
Vă amintiţi de “totul pentru popor, dar fără popor” al despotismului luminat? Aici am ajuns în situaţia actuală europeană, astfel încât din despotismul luminat am rămas doar cu despotismul nu cu iluminismul. Adică, un despotism incompetent tehnic pe care nu îl putem înfrunta, nici cu pseudo analize economice nici cu un control electoral sau parlamentar.
În căutarea întrebărilor potrivite
Supremul exponent a toate acestea este comisarul Rehn, finlandezul responsabil cu recomandările (multe din ele constrângătoare), pe care serviciile sale tocmai le-au făcut Spaniei, între care se evidenţiază cea de a creşte TVA şi de a face concedierile şi mai puţin costisitoare.
Rehn nu este tocmai un tehnician, ci un profesionist al politicii. A fost deputat şi vicepreşedinte al Partidului de Centru finlandez între 1988 şi 1994, apoi eurodeputat aparținând de partidul liberal-democrat ALDE, între 1995 şi 1998. Comisarul are un doctorat în ştiinţe politice obţinut la Universitatea din Oxford, ceea ce este demn de laudă, dar nu are mai multe certitudini statistice sau empirice faţă de multiplicatorii fiscali decât mine sau dumnevoastră.
Totuşi, viitorul unei ţări (Spania) în care şomajul a depăşit şase milioane şi ameninţă să ajungă la 27%, este în mâinile sale. O greşeală în alegerea politicii economice este un lux pe care nu ni-l putem permite. Dacă o facem, îi vom spunem generației următoare că am făcut-o involuntar, sau că nu am avut curajul de a pune întrebările potrivite?
