Alegeți o limbă
Voi începe prin a-l contrazice pe prietenul meu Niall. El greşeşte în privinţa numărului de telefon: acesta există şi este într-adevăr cel al Catherinei Ashton. Cine formează acest număr pică peste un robot care spune: pentru Germania, apăsaţi pe 1, pentru Franţa apăsaţi pe 2, etc. - ceea ce spune multe despre Europa.
Şi nu este tot: eu cred că Europa era o idee măreaţă. Să nu uităm că Zeus, regele zeilor, şi-a pus căsătoria în pericol pentru o aventură cu Europa, femeia de care era îndrăgostit. Ovidiu, poetul roman, spune că acesta "şi-a dus prada pe mare. [...] În mâna dreaptă ea ţinea un corn, iar mâna stângă o ţinea sprijinită pe crupa animalului".
Europa era încă o idee măreaţă atunci când, secole mai târziu, a decis să se unifice, după cele mai ucigaşe două războaie din istorie. Ce poveste minunată! Mai întâi, şase naţiuni s-au unit pentru a crea Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. Apoi, ele au făurit încetul cu încetul o piaţă comună pentru mărfuri, servicii ale capitalurilor şi pentru persoane. Apoi a venit rândul democraţiei după moda deputatului european Daniel Cohn-Bendit, o dată cu crearea unei Parlament European, şi, în cele din urmă, a sosit şi moneda euro - pentru a pune capăt francilor, pesetelor şi drahmelor. Acum, sunt 27 state membre. Euro este prezent din Portugalia până la graniţa poloneză. Care este următoarea etapă logică? Statele Unite ale Europei, desigur.
"Da", exclamă Daniel Cohn-Bendit.
A da înapoi, a avansa sau a se opri?
Dar nu-i aşa! Europa este acum pe cale să se destrame văzând cu ochii. Cea mai mare experienţă de când cele 13 colonii americane s-au unit sub mottoul E pluribus unum se confruntă în prezent cu cea mai gravă criză din existenţa ei. De ce ceea ce părea să fie o înaintare inexorabilă către progres a fost curmată atât de brusc?
Putem compara integrarea cu ascensiunea Munţilor Stâncoşi sau a Alpilor. La început sau la poalele munţilor este uşor. Dar cu cât ne căţărăm mai mult, cu atât urcuşul devine mai abrupt şi aerul mai rarefiat. În sfârşit ajungem la stâncile din vârf, faţa nord a Eigerului din Elveţia, de exemplu - un vârf care simbolizează esenţa suveranităţii naţionale.
Iată unde ne aflăm astăzi cu moneda euro - succesul de care suntem cel mai mândri, dar care ameninţă să ne îngroape. Am mers prea departe, acum ce facem ca să ne descurcăm? De fapt avem doar trei posibilităţi: pe loc, înainte sau înapoi. Trebuie deci să atacăm vârful şi să escaladăm până la Statele Unite ale Europei? "Priviţi-vă cei 17 tovarăşi, tună muntele, leneşi, de rea credinţă, schilozi şi rău platnici". Şi cum acest munte a făcut studii, ar preciza că nu există adevărată unificare fără război, la sfârşitul căruia învingătorii îi obligă pe ceilalţi să formeze un singur stat.
Este ceea ce s-a întâmplat în Italia, în Germania şi - cum a menţionat Daniel - în Statele Unite ale Americii, unde războiul de Secesiune a fost de fapt un război de unificare naţională. Niciun astfel de conflict nu va avea loc în Europa, din fericire. Nu se întrezăreşte niciun de-alde Bismarck sau Lincoln la orizontul european. Şi Angela Merkel desigur nu este Bismarck.
Tenacitatea statului-naţiune
Ce ne dovedeşte această criză ameninţătoare? Că nu se poate ajunge în vârf fără voinţă şi capacitate, două trăsături de care Europa duce lipsă şi de care nu va avea niciodată parte, din două motive: a) fiecare membru nici nu poate nici nu vrea să renunţe la cea mai mare parte a suveranităţii sale democratice, anume puterea de a impozita şi de a cheltui, b) oricum membrii nu au acelaşi nivel la alpinism. Doar două, trei sau patru state au disciplina şi rezistenţa necesare pentru a merge mai departe. Celelalte sunt prea greoaie, şchioape sau istovite.
Să continuăm raţionamentul nostru cu metafora muntelui. Din punct de vedere politic, Europa este în plin faliment iar Germania nu are nici voinţa, nici capacitatea de a compensa pentru ceilalţi. Până şi Franţa este lefteră. În plus, întârziaţii refuză să se întoarcă la şcoala de alpinism ca să treacă printr-un regim dureros, care a adus deja sfârşitul atâtor alte guverne.
Cea mai mare problemă rămâne tenacitatea îndârjită a statului-naţiune, care refuză să se supună dacă esenţa suveranităţii sale este în joc. Potrivit germanilor, prietenia se opreşte la bani, la fel şi cu integrarea. UE nu mai zburdă pe coline, ci se află faţă în faţă cu peretele nord al vârfului Eiger.
Europa face parte acum din trecut? Imposibil de ştiut pentru moment. În schimb ştim un lucru: această experienţă este un eşec în sensul în care visul minunat din anii 1950 - când totul era uşor şi frumos - s-a izbit de realitatea dură a statului-naţiune care refuză să dispară. De fapt, puţini sunt francezii, italienii, germanii, polonezii, etc. care să fie dispuşi să lase în urmă 2000 de ani de istorie. Cine ar accepta să fie guvernat de la Bruxelles şi nu din capitala sa naţională?
Voi încheia cu o rugăciune. Hai să ne rugăm împreună pentru ca fiascoul inevitabil al monezii unice - cel mai ambiţios proiect din această experienţă - să nu îngroape cu el restul Uniunii. Şi să-l implorăm pe Zeus să salveze Europa din valurile dezlănţuite şi să o aducă la mal, fiindcă ea nu este în stare să învingă acet ocean care este statul-naţiune. Căci, dacă ea se îneacă, Canada şi Statele Unite ale Americii nu vor putea nici ele prospera. Amin. Mulţumesc.
Acest articol este transcrierea intervenţiei lui Josef Joffe din cadrul Munk Debate la întrebarea “A eşuat oare experienţa europeană?” Este o parte a articolul principal din suplimentul cultural al cotidianului Il Sole 24 Ore, IL, apărut în aprilie 2013.
